Scriitoarea Elena Văcărescu a creat cea mai mare parte a operei sale în limba franceză.

Datorită originalităţii scrierilor sale, ce includ volume de versuri - „Chants d'Aurore" (Cântecele zorilor", 1886), „Lueurs et Flammes" („Licăriri şi văpăi", 1903), romane - „Amor vincit" („Amorul învinge", 1908), „Le Sortilége" (Vraja", 1911) şi piesele sale de teatru - „Stana" (1904) - scriitoarea a fost premiată de două ori de către Academia Franceză.

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie 1864, la Bucureşti, într-o familie boierească de renume, fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, de asemenea nepoata poetului Iancu Văcărescu. Tânăra şi-a petrecut prima parte a vieţii la moşia familiei, situată în apropiere de Târgovişte, plecând apoi să studieze literatură franceză la Paris.

În paralel cu lecţiile de poezie luate împreună cu Sully Prudhomme, Elena Văcărescu a urmat de asemenea cursuri de filosofie, estetică şi istorie. La întoarcerea în ţară, în 1888, devenea domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta, perioadă în care a început să se înfiripe o idilă între scriitoare şi prinţul moştenitor Ferdinand, legătură dezavuată însă de rege.

În primele decenii ale secolului al XX-lea, Elena Văcărescu a devenit o personalitate foarte prezentă atât în cultura română, cât şi în cea franceză. Între anii 1922 şi 1926, a fost numită delegat al Ligii Naţiunilor. În 1925, a fost prima femeie acceptată în Academia Română, doi ani mai târziu primind de asemenea Legiunea de Onoare din partea preşedintelui Franţei. Pe lângă propriile creaţii, autoarea a publicat de asemenea traduceri în limba franceză din poeziile lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, George Topârceanu, Ion Minulescu şi Ion Vinea. Scriitoarea a murit la Paris, la 17 februarie 1947. Camil Petrescu nota despre ea:

„N-a fost niciodată despărţită de ţara în limb