Simion Frunză are 55 de ani. A lucrat tot ceea ce lucrează un om care porneşte de jos şi, vorba lui, ajunge tot jos. A fost, pe rând, ajutor de miner, vagonetar, miner „plin".

A dat cu târnăcopul în toate minele din zona de nord-vest a Transilvaniei, de la Baia Mare şi până în Suceava. Cu doar 10 clase şi o şcoală profesională, Simion Frunză a ajuns preşedintele Ligii Sindicatelor Miniere din judeţul Bistriţa-Năsăud. Spune că a făcut profesionala de lăcătuşi la Cluj, ajungând chiar la Mija, una din fabriciile de armament ale României socialiste: „Într-un concediu am venit la Rodna, unde lucrau la mină patru fraţi de-ai mei, noi fiiind 10 fraţi la părinţi. Aşa, plăcându-mi între mineri am venit aici, mai ales că după moartea mamei a trebuit să mă duc şi eu undeva, iar între străini nu e niciodată bine, aşa că am venit acasă", îşi aminteşte Frunză. Spune că nu i-a părut rău de pasul făcut, mai ales că după trei ani de mină şi-a găsit şi liniştea sufletească, căsătorindu-se cu dragostea vieţii lui, Maria. Simion Frunză îşi aminteşte de multe momente nefericite, gele ale vieţii de miner: „ Am fost gazat de două ori. O dată din cauza detonărilor pe care le executam în abataje, iar altă dată de fumul care îl scotea unul din utilajele de la exploataţie. Din cauza acestor evenimente deloc plăcute am făcut un preinfarct miocardic în 1990", povesteşte Frunză. Urmările celor 15 ani lucraţi efectiv între şobolani şi noroi până în genunchi sunt vizibili: „Am un reumatism destul de avansat, iar inima mi-e foarte slăbită, iar dacă stau mai mult timp în frig, mi se albesc degetele, asta din cauza trepidaţiilor ce veneau de la utilajele de exploatare, dar şi de la umezeala din subteran", spune Frunză. El mai spune că nimeni nu iese sănătos din mină: „Unii surzesc, alţii fac fibroză, silicoză, iar cea care te scapă de aceste boli e doar moartea", susţine interlocutorul nostru