Buzele mielului sîngerau în răcoarea de seară
cînd am văzut soarele lucind deasupra soarelui
călcam tiptil pe blana de la picioarele patului
aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe
pe lîngă el se tîrau şopîrle îmbrăcate
în aur străveziu
aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa
verigheta de sîrmă lucea pe degete şi în gurile noastre scînceau cuvinte de sîrmă
discutam liniştiţi ca greierii
cînd învelit în spaţiul său Stelică a murit
eram prea tulburat şi mă gîndeam la inevitabila lui călătorie
spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti
sub masa cinei noastre ploua
soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire
prin ceaţa deasă a sfîrşitului
înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cîntînd în pumni
veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele
dar el era întreg neputrezit devenise metalic
îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă
dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze
mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene
murise atîta cît să plîngă maică-sa şi încă din leagăn citea o carte de rugăciuni
un bătrîn îi spăla prune i le dădea şi el se oprea din citit
îi spunea maică-si „alăptează-mă pentru ultima oară
de mic copil îmi plăcea alăptarea”
acum umblam amîndoi pe meleaguri natale şi corbii ne dădeau tîrcoale
adolescenţi nenorociţi umblam de colo-colo
în jurul nostru sufletele se văitau „tu cine eşti
de mic copil cine eşti
de nu mai ştii nici cuvinte ca să ne spui cine eşti
de mic copil cine eşti”
îl învăţam aşa „să le spui
doamnelor şi domnilor mă recomand Stelică”
eram doi adolescenţi amărîţi el era mort de mic copil
locuiam într-o văgăună ne creşteau co
