Hoţ: cel care fură ceva de la altcineva. Fără să ceară voie, fără să aibe vreun merit în dobândirea obiectului hoţiei. Cel care riscă, pentru că legile prevăd pedepse aspre. Pentru că hoţul simplu, dacă este prins, înfundă puşcăria pe diverse termene.

Mai este, însă, un soi de hoţie, care are reguli cu totul speciale: hoţia instituţionalizată! Dacă hoţii simpli se strâng în bande pentru a organiza lovituri care să le aducă beneficii sporite, hoţii instituţionalizaţi se organizează în partide şi fac tot tot ce le stă în putinţă ca să ajungă la guvernare. Pentru că abia aici se pot manifesta în voie şi – mai ales – fără teama de a fi prinşi şi pedepsiţi. Metodele de furat sunt bine puse la punct: ele se numesc “ordonanţe de urgenţă”, “hotărâri de guvern”, “decizii ale ministrului”, “hotărâri ale AGA sau CA”, iar organizarea hoţiei se face pe scară largă, prin plantarea oamenilor proprii acolo de unde se poate fura mai mult.

Există, desigur, şi riscuri, iar unul dintre acestea este că alte grupări de hoţi, înlăturate prin vot de la guvernare, ştiu şi ele cum se fură şi uneori sunt dispuse să dea în vileag aceste metode. Nu o fac, sperând că cei în funcţie vor fura suficient încât să exaspereze publicul alegător şi vor putea veni ei să le ia locul.

Organizarea, în cazul acestui tip de furt, este esenţială. Adică fiecare trebuie să fure de la locul său, unde a fost repartizat. Un ministru, de pildă, pune în cele mai bune funcţii pe cei mai pricepuţi acoliţi ai săi, oameni cu experienţă în ciordeală şi disciplinaţi. Pentru că rezultatul hoţiei se împarte după un algoritm foarte precis: jumătate pentru noi, jumătate pentru partid – adică pentru mituirea alegătorilor la următoarele alegeri.

Marile avantaje ale acestui tip de hoţie este că te poţi sustrage răspunderii dând vina pe: “greaua moştenire” a ceea ce au furat cei dinaintea ta; condiţiile mete