Multe teatre, muzee, filarmonici şi centre culturale de pe tot cuprinsul ţării s-au simţit ameninţate direct de această Ordonanţă, întrucât a părut evident că primarii şi consiliile judeţene sau locale vor prefera să disponibilizeze mai degrabă din rândul oamenilor de cultură, aparent „neproductivi“, decât din rândul personalului administrativ din directa lor subordine, mult mai „inflaţionari“ numeric, dar de care îi leagă interese politice şi clientelare mai directe, mai evidente.

Mareea de disponibilizări culturale ce se prefigurează în vara aceasta ridică câteva probleme mai generale. Există încă o percepţie difuză în lumea românească asupra „utilităţii“ mai reduse a domeniului cultural în interiorul întregului socio-economic naţional, aşa cum bugetul minuscul al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, faţă de bugetul total, o demonstrează. Faptul c㠄industria cultural㓠e totuşi productivă şi devine o forţă economică certă, chiar şi în România, nu doar în restul Uniunii Europene, constituie o realitate care se pare că trebuie încă interiorizată de către decidenţii politici locali. Iar evidenţa că mai ales faptele de cultură, prin natura lor simbolică, sunt cele care conferă identitatea profundă şi coeziunea unei comunităţi, asigurându-i o „sănătate colectiv㓠vitală, cred că nu mai trebuie demonstrat, dar el trebuie încă înţeles, admis şi aplicat.

Deşi dreptul administraţiilor locale de a hotărî singure cum îşi folosesc bugetele nu poate fi contestat, o formulare mai atentă a Ordonanţei 63, tocmai din punctul de vedere atins mai sus, ar fi fost necesară. O distincţie limpede între funcţionarul din primărie sau dintr-un consiliu judeţean, pe de o parte, şi muzicianul, muzeograful, balerina sau actorul angajaţi la stat, pe de altă parte, ar fi fost binevenită pentru a preveni excesele de concedieri din zona instituţiilor culturale. Căci sco