Atunci când măsuri grele sunt aplicate abrupt şi ad-hoc, aşa cum s-a întâmplat cu reducerile de salarii şi (eventual) pensii din sectorul public, în jurul lor se învârt o serie de mituri false, preconcepţii greşite şi speranţe mai mult sau mai puţin deşarte. Pe scurt, atunci când explicaţiile sunt parţiale, iar minciunile totale, fiecare înţelege ce vrea din aceste măsuri. Care sunt miturile false din jurul acestor decizii care au întors pe dos societatea românească?

Sunt cam multe. Guvernul a susţinut în permanenţă că reducerile de salarii şi pensii sunt cele mai bune măsuri posibile ale momentului, dar singura măsură alternativă prezentată a fost cea care presupunea majorări de taxe şi impozite pe lânga ceva reduceri salariale, cea care, până la urmă, s-a şi aplicat. Şi sigur, între aceste două măsuri, ar fi fost cea mai bună! Chiar dacă guvernul a reuşit performanţa să pună ţara cu spatele la zid, limitând opţiunile, soluţiile sunt, desigur, mai multe, ca să nu se mai amintească faptul că, dacă nu intram în criză de timp, marja de manevră era mult mai mare. Paradoxul acestei situaţii este că prăbuşirea guvernului ar fi redus şi mai mult marja de manevră şi suntem în caraghioasa ipostază de a accepta tăierile operate şi majorările de taxe făcute de un guvern care ne-a pus în faţa unui fapt împlinit şi care nu beneficează de minima încredere pentru deciziile luate. E ca şi cum am fi în tratamentul unui doctor de un an jumătate, perioadă în care ne-a lăsat să înţelegem că ne însănătoşim, căruia i-am dat şpaga de rigoare şi acum ne spune că singura soluţie este să ne amputeze piciorul pentru ca infecţia să nu avanseze. Sigur că este o soluţie. Putem scăpa de infecţie, dar ce pacient, în această situaţie, ar mai avea încredere în acest doctor, ce pacient s-ar lăsa pe mâna lui pentru operaţie şi pentru perioada de recuperare? Cum politica publică nu este medic