Şefa sportului românesc pledează pentru pregătirea centralizată şi ştiinţifică a atleţilor, avertizând că altfel ne aşteaptă un viitor sumbru. Universiada de la Bucureşti, din 1981, a fost competiţia la care s-a afirmat mai întâi Doina Melinte. Trei ani mai târziu, la Los Angeles, atleta avea să devină campioană olimpică în aceeaşi probă de 800 de metri, performanţa aceasta fiind dublată de „argintul“ de la 1.500 de metri.

Mai apoi, timp de un deceniu, a câştigat titluri continentale şi mondiale, fiind mereu la concurenţă cu prietenele sale Maricica Puică şi Fiţa Lovin. După retragere a condus DJTS Bacău, iar de anul trecut se află în fruntea sportului românesc. Întrebată dacă i-a fost mai uşor ca sportivă să-şi atingă obiectivele, Doina Melinte a răspuns fără să clipească: „Da, pentru că acum eu depind de ceilalţi".

„Adevărul": Dacă ar fi să facem o comparaţie între atletismul din anii '80 şi cel de acum de ce credeţi că România nu mai are atât de mulţi campioni olimpici şi mondiali câţi erau atunci?

Doina Melinte: România a avut mari campioni, sportivi care au rezistat în marea performanţă mai mult timp, unii chiar şi două cicluri olimpice. Numărul lor a fost, într-adevăr, mai mare, dar nu pot să spun că acum nu există atletism la noi. Nu mai avem nume atât de mari, sportivi care să meargă la un campionat mondial, european şi să ştim că se întorc sigur cu medalie.

Care a fost secretul generaţiei dumneavoastră?

Noi, şi mă includ şi pe mine, am fost o generaţie care am rezistat mult timp la vârf. Pe mine mă întrebau dacă sunt maşină românească. Alţii, de afară, concurau două-trei sezoane, se odihneau un an sau doi, iar apoi reveneau. Noi, în schimb, mergeam la concursuri non-stop. Din 1981 până în 1993 am rezistat în topul mondial. Şi la 1.500 de metri, şi la 800. Iolanda Balaş, Lia Manoliu, Maricica Puică, Fiţa Lov