Italia nu a devenit statul-problemă al zonei euro în ciuda datoriei publice ridicate. Un sistem bancar mai reglementat a împiedicat o prăbuşire a pieţii imobiliare iar lipsa unui pachet financiar de stimulare economică i-a îndemnat pe italieni să economisească şi să se descurce singuri.

În lipsa unui stat asistenţial şi a unor fonduri suplimentare în vreme de criză, italienii şi-au luat soarta în propriile mâini. Datoria pe gospodărie este de numai 56,6% din veniturile anuale disponibile, faţă de 89,4% în Germania, 127,8% în Spania şi 152,6% în Marea Britanie, scrie revista germană Spiegel .

„Italienii nu au aşteptat niciodată mult din partea guvernului lor pentru că nu au încredere în el. Se bazează pe ei înşişi şi astfel familia salvează statul”, explică Beppe Severgnini, editorialist la Corriere della Serra. În opinia sa, ei mizează foarte mult pe solidaritatea familială, care înlocuieşte sprijinul de la stat. În vremuri grele, familiile strâng rândurile: diferitele generaţii trăiesc împreună sub acelaşi acoperiş iar bătrânii pensionari îi ajută financiar pe tineri.

Giorgio und Franco Mazzeo sunt un exemplu de tineri educaţi, cu vârste de 44, respectiv 36 de ani, care locuiesc împreună cu părinţii într-un apartament cu două camere din Trastevere, unul dintre cartierele Romei. Amândoi sunt absolvenţi de studii universitare, dar lucrează pe durată determinată, primul ca inginer, al doilea într-un call-center. Împreună ei câştigă aproximativ 2.000 de euro, mai puţin decât tatăl lor pensionar. Mama lor găteşte şi face curăţenie iar ei o ajută dar nu cu bani. În Roma, oraşul cu cele mai mari chirii din Italia, tinerii nu-şi pot permite să plătească peste 1.000 de euro pe lună chirie pentru o singură cameră.

Termenul bamboccioni (big babies), care descrie acest fenomen de adulţi care locuiesc cu părinţii lor, se aplică la 70% din