Revine frecvent în spaţiul publicistic românesc această întrebare: „la ce bun marxismul în vremuri de restrişte“? Autori diferiţi – de la Claude Karnoouh şi G.M. Támas, pînă la Alexandru Polgár sau Costi Rogozanu – ne lasă să înţelegem că o operă precum Capitalul e încă actuală. De ce nu ne-ar fi permisă îndrăgostirea de ideea comunistă – descrisă drept „singura doctrină“ care „să nu tacă despre mizeria de zi cu zi şi să n-o pună, cu totul pervers, pe seama unor nenorociţi pe care să-i vrea atinşi de te miri ce defecte naturale (lene, prostie, bădărănie, murdărie) ţinînd de apartenenţa socială, de grupul socio-cultural sau chiar de neam, etnie ori rasă“. La început de secol XXI, în plină criză economică, marxismul redevine atractiv prin universalitatea diagnosticului pus unei orînduiri ingrate şi dezumanizante.
Pe seama capitalismului este pusă toată nefericirea noilor clase de „sclavi“ — salahorii multinaţionalelor, slujbaşii siluiţi de calicia patronilor, victimele demagogiei partidelor parlamentare, lumpen-proletariatul subnutrit, muncitorimea ameninţată de şomaj. La celălalt pol se află partizanii „anticomunismului de aparat“, gata să cînte în litanii teza culpabilităţii generice a triadei Marx, Lenin & Stalin, fără să ţină cont de forţa de atracţie a ideologiei colectiviste.
Anticomunismul, s-ar spune, e deja anacronic şi nu poate vorbi mulţimilor aflate sub povara prezentului. The time is out of joint, ca atare spectrele marxismului se pot întoarce. În timp ce „elitele“ mai au răgazul unui excurs arhivistic, scotocind prin măruntaiele marelui cadavru ideologic numit comunism, popoarele trădate de jocul „marelui capital“ îşi cer dreptatea aici şi acum. Plecînd de la acest imperativ, textele neomarxiştilor îşi permit să asume o enormă cantitate de uitare. Vorbind despre actualitatea marxismului, prezentul e aruncat din nou în raza făgăduinţelor u