Se spune că limbuţia n-a omorît pe nimeni, oricît de mult s-ar vorbi, de des, de tare, de agresiv, de vulgar. „Praful şi pulberea să se aleagă de tine, şi de neamul tău. De nimic nu eşti bun, doar aşa să zic şi eu că-s măritată. Mai bine n-aş fi fost. Unde, te-am găsit, dracu’ ştie, că uite ce poamă eşti. Bani n-aduci ca alţii, pîn’ curte nu pui mîna, p-afară nu ieşim, mărgele nu-mi iei aşa cum are Leana, la oraş nu mă duci. Şi nici arătos ca Tache nu eşti. Proasta dă mine că te-am găsit şi te-am luat, că altfel te mîncau viermi şi cîini“. Astfel de vorbe aruncate la voia întîmplării fac parte din arsenalul zilnic al Mărioarei, o vecină nemulţumită ce-şi strigă năduful în curte şi peste gard că doar, doar or auzi vecinii şi or vedea şi ei cîtă nefericire poate să încapă în sufletul unei femei, ce şi-a „abondonat“ mamă, tată, fraţi, surori ca să vină tocmai acolo, în gura tîrgului, departe de lumea ei, pentru ochii lui Pantazi. Şi, pentru că lumea asta în care a intrat nu-l include numai pe Pantazi, ci şi pe mamă-sa, tată-său, soră-sa, frati-său şi alte neamuri, oful capătă proporţii nebănuite. Nu s-au păruit niciodată pe bune, dar ş-aruncă ocări ori de cîte ori se poate. Şi se poate foarte des pentru că vieţuirea comună, sărăcia, şi poate doar viaţa de zi cu zi nasc tensiuni, şi mai ales, bariere greu de trecut.

„Mă-ta aia vrea să ies la sapă?! Hî! Să creadă ea că eu, fată de oraş, am să pun mîna în veci pe buiruieni. Şi dacă mă supără, mă-nfig în păru’ ei de nu rămîne fir.“ De înfipt nu s-a înfipt niciodată, căci Pantazi a încercat să ţină un echilibru între nemulţumirile multe şi comune. „Mai încet Mărioară, că nu să face să ţipi aşa. Îi mama, ce să fac, cum să vă-mpac? Nu-ţi cad mîinile dacă te faci şi tu că o ajuţi pîn’ curte, pîn’ vie. Hai, Mărioară, de dragu’ meu? Ce zici?“ Dar Mărioara nu se lasă aşa, cu una, cu două. Şi trece la înjurături şi ameni