Aveam mai puţin de cinci ani cînd în scara blocului socialist cu opt etaje în care tocmai ne mutaserăm am văzut un tînăr negru. Sprijinea balustrada de lîngă cutiile de scrisori, probabil aştepta pe cineva. L-am privit înmărmurită, era o apariţie desprinsă parcă dintr-un film cu sclavii de pe plantaţiile de bumbac din Sud, înainte de Războiul de Secesiune. Apoi s-a întîmplat ceva straniu: cu o mină cît se poate de serioasă, mi-a făcut cu ochiul. Ţin minte că m-am speriat atît de tare, încît am izbucnit în plîns şi am luat-o la fugă în sus, pe scări. În anii ’80, străinii din România, care de regulă proveneau din ţările arabe sau din prietenoasele şi „în curs de dezvoltare“ ţări africane, mai puţin din Europa occidentală, erau priviţi cu suspiciunie ca pe o ciudăţenie exotică care reuşise cumva să facă o breşă în sistem. Aveau blugi, valută şi mestecau gumă, iar vara, la mare, mergeau la „shop“. Nu aveam acces la viaţa lor, aşa cum nu aveam acces la ce se întîmpla dincolo de graniţele ţării. Alcătuiau mici enclave, mici comunităţi închise şi exista o convingere generală că nu era bine să ai de-a face cu ei.

În lumea paşnică de la bloc a acelor vremuri, cu regulile şi tabieturile ei, nimeni nu îndrăznea să-şi închipuie cum ar fi să aibă un vecin din Siria sau unul din Vietnam. Cîteodată chiar şi familiile de romi care făceau parte din clasa muncitoare şi primiseră printr-un noroc o repartiţie la ultimul etaj treceau drept outsideri. Pe scară nu simţeai decît miros de tocană şi de sarmale, nicidecum de kebab sau de curry. Vecina de la II care terminase Filologia, secţia chineză-japoneză şi pleca frecvent în China, pentru a înlesni comunicarea între popoarele prietene, era considerată o persoană excentrică. Deşi nici unul dintre vecini nu văzuse vreodată un chinez în carne şi oase, probabil că nu s-ar fi mirat dacă, într-o bună zi, o mică armată de „prieteni“