Anul acesta se fac 13 ani de cînd am venit în România pentru studii şi am sfîrşit prin a rămîne aici. Cînd am sosit, aveam 18 ani şi ştiam România doar din romane. Fugeam scîrbită dintr-o Basarabie prea puţin cizelată, rudimentară, unde se vorbea o limbă schilodită şi urîţită. Mă îndreptam, cu energia pe care ţi-o dă visul, către aşa-zisa mea patrie spirituală, România. După 13 ani, aceste etichete altădată teribil de clare – cum pot fi doar cînd eşti foarte tînăr sau teribil de ignorant, precum eu la vremea ceea – şi-au pierdut din fermitate. Sentimentele şi aprecierile mele s-au deplasat către o zonă clar-obscură, dominată de nuanţe gri, de ezitări melancolice şi întrebări fără răspunsuri. Una dintre ele se referă la noţiunea de „acasă“ şi la semnificaţia ei pentru mine.

În cei 13 ani, România s-a transformat treptat dintr-o patrie spirituală idealizată într-o patrie necesară, un rău fără de care nu poţi trăi. Este singura ţară din lume pe care o cunosc atît de bine încît, parafrazîndu-l pe Cioran, dacă nu o dispreţuiesc întru totul este pentru că sînt prea dezgustată ca să mă las pradă sentimentelor extreme. Cu toate astea – sau poate tocmai de aceea – mă simt indestructibil legată de România. Spun „tocmai de aceea“, pentru că există un soi de voluptate perversă a apartenenţei, a cărei ultimă ipostază e să te complaci în mocirla colectivă, să adori mirosul fetidic al noroiului în care eşti scufundat pînă la bărbie numai pentru că e înnebunitor de familiar şi te scalzi în el împreună cu alţi semeni pe care ţi-i defineşti ca fiind „ai tăi“. Şi, ca orice dezrădăcinat care la un moment dat se pomeneşte singur, fără un trib al lui, cum am fost eu în primii ani de după sosire, am învăţat să gust, mai mult decît alţii, deliciile pe alocuri chinuitoare ale apartenenţei. Dar, dincolo de această legătură tenebroasă, există şi cîteva legături luminoase, solare, car