- dare de seamă -

(Apărut în Dilema, nr. 289, 14-20 august 1998)

Oricît vi s-ar părea de curios, DAMELE de altădată erau aşezăminte extrem de serioase, tot atît de serioase ca brutăriile şi băcăniile. De-aceea nici n-ar fi putut fi imaginat termenul de astăzi, atît de tehnic şi, la urma urmelor, atît de imprecis datorită tocmai impreciziei profesiunii respective, mai ales într-o societate în care, “peratologic" vorbind, se ştiau şi se respectau tot felul de limite: boier-ţăran, orăşean-mahalagiu, cucoană-servantă, bucureştean-provincial ş.a.m.d. La Capşa şi la Nestor nu intra oricine (chiar cu bani, că se făcea de ruşine), trenul avea trei clase, iar visul "domnişoarei Nastasia" de a ajunge în "centru" nu era o bagatelă, cum ar fi astăzi, putînd fi comparat cu cel al unuia care şi-ar fi dorit să ajungă, măcar o dată în viaţă, la Paris.

Îndeobşte, stabilimentele aveau denumirile luate de la numele patroanelor sau de la vecinătăţi. În adolescenţa mea, care s-a nimerit să se petreacă în primii ani de după război, am cunoscut şi am frecventat pe Coana Florica (la Tîrgovişte), am fost deseori La Uzină (la Huşi), iar din Crucea de Piatră mi-amintesc de Casanova, clădirea gălbuie, cu două etaje, unde erai servit şi cu o cafea (din năut, bineînţeles, şi ce mai putea intra în lichidul acela incert) şi unde clienţii, dacă trebuiau să mai aştepte, răsfoiau teancuri vechi de reviste, mai ales "Realitatea ilustrată" şi "Trup şi suflet", ultima avînd totdeauna pe copertă cîte o femeie dezgolită, chit că înăuntru se aflau doar reţete împotriva bătăturilor, herniei, ridurilor sau sfaturi pentru practicarea gimnasticii suedeze. Se conversa în şoaptă şi se comunica doar prin semne.

Tarifele de care mi-amintesc erau destul de modice, poate şi pentru că erau reduceri pentru elevi, studenţi şi militari în termen, dar şi datorită orei (nu frecventai, ca puşti, sta