Din Academia Caţavencu de azi.
Masiv şi expansiv, sărac de striga sărăcia de pe hainele lui lustruite la coate şi burlănite la genunchi, Petre Ţuţea trăia într-o lume a lui în care lipsurile nu contau. Avea cîţiva discipoli care se ţineau după el cu carneţelul, să-i noteze şi tăcerile,ceea ce cîte o dată se vedea că-l stinghereşte. Nu-i uşuia de frica singurătăţii ori mai curînd ca să aibă nişte pereţi umblători cu care să-şi exersese nevoia de a nu vorbi fără interlocutor. Omul care la un moment dat s-a aflat printre cei care au condus România era, în ultimii ani ai bătrîneţii sale, un personaj care-ţi atrăgea atenţia şi pe stradă, cu vocea lui puternică, dăscălitoare, de surd care vrea să audă şi el ce spune. Mînca la cantina Uniunii Scriitorilor, cu cartelă, şi cînd apărea vara în grădina din spatele Casei Monteoru, predcedat de vocea lui răsunătoare, pe la mese circula un „Vine Ţuţea!” pe care proştii îl rosteau ironic şi semidocţii şi-l treceau gînditori printre dinţi, adică ştim noi cine-i filosoful ăsta fără operă. Continuarea e aici.
Din Academia Caţavencu de azi.
Masiv şi expansiv, sărac de striga sărăcia de pe hainele lui lustruite la coate şi burlănite la genunchi, Petre Ţuţea trăia într-o lume a lui în care lipsurile nu contau. Avea cîţiva discipoli care se ţineau după el cu carneţelul, să-i noteze şi tăcerile,ceea ce cîte o dată se vedea că-l stinghereşte. Nu-i uşuia de frica singurătăţii ori mai curînd ca să aibă nişte pereţi umblători cu care să-şi exersese nevoia de a nu vorbi fără interlocutor. Omul care la un moment dat s-a aflat printre cei care au condus România era, în ultimii ani ai bătrîneţii sale, un personaj care-ţi atrăgea atenţia şi pe stradă, cu vocea lui puternică, dăscălitoare, de surd care vrea să audă şi el ce spune. Mînca la cantina Uniunii Scriitorilor, cu cartelă, şi cînd apărea vara în grădina din spatele Casei