Cu Amor intellectualis, ultima carte a lui Ion Vianu, se închide o epocă a memorialisticii româneşti. Nu ştiu dacă se şi deschide – în egală măsură – o epocă a romanului memorialistic de o factură cu totul specială, situat la graniţa dintre rememorare şi ficţiune, dintre reconstituire şi închipuire. Dacă e evident, pentru cititorul atent, că o asemenea carte nu se putea scrie în urmă cu 20 de ani, e la fel de evident că un roman de o asemenea factură – roman de formare şi roman de dragoste, roman cavaleresc şi însemnare din subterana comunistă, carte a tuturor intenţiilor şi „catamneză“ la căpătîiul unui bolnav din alt secol – nu putea scrie, acum şi aici, decît Ion Vianu.

Pregătit de Amintiri în dialog cu Matei Călinescu, Amor intellectualis este romanul formării unui veritabil umanist, dar, în egală măsură, romanul căderii definitive a unei lumi în care idealul umanist era cu putinţă. E romanul căutării drumului propriu, dar şi cel al distrugerii sistematice a oricărei căi veritabile spre sine. E, într-un fel, povestea melancolică a iubirii pentru lumea veche (amor veteris mundi, principiul tatălui) şi un memento pentru definitiva ei dispariţie. Această lume există însă atîta vreme cît poate fi adusă în faţa ochilor noştri prin povestire, atîta vreme cît martorul creditabil care e romancierul Ion Vianu mediază dincolo şi dincoace de carte nu doar prin amintirea, ci şi prin prezenţa vie a acestei lumi, prin însufleţirea valorilor sale esenţiale, între care cea dintîi e – aici – amor intellectualis, iubirea discipolului pentru maestru şi a acestuia din urmă pentru propria creaţie, reflex al iubirii divine.

Dacă pentru mulţi tineri memorialişti de azi „lumea dispărută“ a devenit cea a „comunismului pierdut“, nelipsit totuşi din amintirile noastre recente, din reflexe, frici şi conformisme, „lumea veche“ despre care scrie, ca nimeni altul, Ion Vianu es