De cîtva timp, cititorii acestui colţ de pagină vor fi sesizat o schimbare. După ce ani de zile am comentat, mai ales, evenimente din realitatea politică internaţională, am început să spun poveşti. Se ştie, puterea poveştilor este cu mult mai mare decît cea a ideilor sau a părerilor. Aşadar, după ani de zile de publicistică, am decis să umblu cu elemente mai tari, pentru a oferi cititorilor substanţe mai puternice. Poveştile pe care le spun, le aflu la rîndul meu, aşa cum orice om află poveşti. De la unul sau de la altul, din ziare, din cărţi, de la televizor. Prima întrebare care mi se pune este dacă aceste poveşti sînt adevărate sau nu. Din punctul meu de vedere, da. Toate sînt adevărate. Adevărul poveştilor pe care vi le spun se poate lesne verifica. Dacă aflu o poveste care mi se pare că merită să fie spusă mai departe, nu îi alterez nimic din detaliile epice: nume de persoane implicate, locul acţiunii, data etc. Vreau ca cititorul meu, care în mod natural se întreabă dacă ceea ce-i spun eu aici e adevărat sau fals, să mă poată verifica rapid şi convingător, manevrînd, de pildă, instrumentul google.

Pe de altă parte, transmiterea mai departe a unei poveşti nu are sens dacă nu poartă cumva amprenta celui care retransmite. Aici este locul să spun că, în această rubrică, nu fac nici jurnalism (adică nu transmit ştiri echilibrate şi verificabile din trei surse independente), şi nici literatură (în sensul că nu asum paternitatea creaţiei poveştilor pe care le spun, garantîndu-le originalitatea). Aşadar, o poveste mă interesează şi mi se pare obligatoriu de re-spus, dacă simt în ea o vibraţie etică ascunsă, neaparentă. Prin micile accente sau nuanţări pe care le fac cu ocazia re-spunerii urmăresc să scot în relief tocmai acest sens al poveştii, greu identificabil la prima rostire. Cu alte cuvinte, iau o poveste bine ştiută şi o răsucesc un pic pentru a afla