De la o vreme aud des, în stînga şi-n dreapta, că ne-am afla într-un moment al istoriei noastre comparabil cu lunile prerevoluţionare ale lui 1989. Ideea nu pleacă din mediul celor intraţi în sevraj după bostanul prăjit de pe stadioane şi nici dinspre frizerii care-ţi fac conversaţie în schimbul unui şperţ. Această aserţiune – axiomă, spun unii – pleacă de la analişti ai tainelor societăţii, de la comentatori ai străfundului nostru psihologic. Nu numai deşucheate emisiuni TV colportează această presimţire, ci şi oameni aparent serioşi, conectaţi la centrele de decizie ale naţiunii. Ce spun ei, pe scurt: că în toamna ce urmează se pune de o nouă revoluţie!

Să ne înţelegem: da, preşedintele & guvernul nu ratează nici o şansă de a-şi reteza toate şansele credibilităţii – numai că acest lucru se poate rezolva la fel de simplu şi prin acelaşi procedeu care i-a şi dus acolo sus: adică prin vot. Da, România traversează o perioadă tristă a istoriei sale, dar a spune că această criză e cel mai mare rău suferit de la Al Doilea Război Mondial încoace denotă nu numai necunoaştere, ci şi o anumită frivolitate – pentru că se „iartă“ astfel şi stalinismul, şi ceauşismul, şi alte lucruri mai grave şi mai grele. În fine, da, e posibil ca lunile ce vin să fie agitate de proteste sociale şi de crize politice. Toată Europa are parte de ele. Dar numai noi vrem o (nouă) revoluţie.

Drept care mă întreb ce om serios îşi poate dori să trăiască într-o ţară în care se petrece o revoluţie la fiecare 20 de ani? Să fie revoluţiile semnele unei maturităţi sociale? Sau mai curînd sînt ele, taman pe dos, dovezi ale unei pubertăţi comunitare perene, în care nemulţumirile se coc precum coşurile de pe faţa adolescenţilor şi se sparg, cu huiduieli şi oase rupte, în plină stradă?

În trecutul recent, noi am dus lipsă de multe, dar numai de revoluţii nu. S-ar zice că noi, dintre toat