E limpede mutarea de accent de pe specular pe exemplar, ce caracterizează Întîlnire cu un necunoscut şi Note, stări, zile – cele două jurnale recent publicate de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Maestrul se ex-pune ucenicilor deopotrivă în togă şi sandale, cu sceptru şi tichie, încercănat şi fără fard, tot mai tangibil şi filial-palpabil din cît ar fi fost de (presupus) patern-inaccesibil. Cu alte cuvinte, eul îşi supune propriile fantasme, impulsurile narcisiace, febricitarea autoexpozitivă şi energiile plăsmuitoare, unui deliberat proces de – cum să-i spun? – alchimie paideică.

Învăţăceii de ieri sînt meşterii de azi. Pălăria şi fularul lui Nae Ionescu, basca, pipa şi ghetrele lui Noica, vila de la Balcic şi soba de la Păltiniş îşi împletesc rostul acum cu excelenţa cultivată la NEC şi doxologia de la Humanitas.

„Mă expun – scrie Andrei Pleşu în prefaţă – ca să mă alătur tinerilor (dar şi celor mai puţin tineri) care se simt încă nesiguri de ei, încă tatonanţi, orgolioşi, dar timizi, harnici şi leneşi deopotrivă. Le propun ca temă de reflecţie propriile mele ambiţii, neputinţe, experienţe şi speranţe.“

La rîndu-i, după ce defineşte jurnalul nu ca „document psihologic, nici psihiatric“, ci ca „aport individual la edificarea unei umanităţi comune“, Gabriel Liiceanu recunoaşte: „Scriu fără să-mi pese prea mult de ce va spune lumea. Dar atunci de ce o fac în văzul tuturor? (Poate pentru că ajung să cred că scormonitul meu în mine îi ajută pe cîţiva. Iar restul nu mă interesează.) Oricum, exprimîndu-se, un scriitor îi exprimă pe ceilalţi“. El crede că „ceea ce trebuie «exhibat» este fragilitatea noastră «bună» şi răul lumii de care sîntem luaţi prin surprindere. Orice jurnal amestecă din acest punct de vedere confesiunea cu moralismul. E treaba celui care scrie să ştie pînă unde poate «întinde coarda» într-una sau alta din aceste direcţii“. @N_P