Costel, să-i spunem aşa, e un fost coleg de şcoală generală. E colegul acela pe care l-am avut cu toţii, nu prea isteţ, dar foarte leneş, golan şi plin de tupeu, pentru care un 5 la română şi la matematică însemna două scaltoace mai puţin de la ai lui şi o vară fără grija corigenţelor. Costel s-a lăsat de şcoală şi a plecat în Spania. Munceşte ca tot românu' emigrant, are o maşină şi un apartament într-un cartier decent. Viitorul nu are cum să-i rezerve mari reuşite, dar nici mari eşecuri. Mă obsedează cazul lui Costel de câteva luni bune. Mă uit la mine, mă uit în jurul meu şi nu-mi vine să accept că am fost mai prost decât Costel.
Am respins categoric ideea emigrării. Dintr-un naţionalism latent, care a ieşit la iveală în anul pe care l-am trăit într-o ţară occidentală, m-am întors acasă cu convingerea că aici este locul meu şi că va fi din ce în ce mai bine.
În acel an trăit în Occident, România evoluase cum nu credeam că se poate în decursul a câteva luni. Când m-am întors acasă, strada pe care locuiam era cu totul alta, borduri noi, gărduleţe vopsite, locuri de joacă unde înainte se întindeau straturi de gunoaie. Vagoanele de metrou erau noi şi luminoase. Oamenii trecuseră de la hainele gri, cvasiasemănătoare, la haine colorate... apăruseră primele reţele de magazine cu îmbrăcăminte de sezon la preţuri acceptabile. Parcurile din Bucureşti erau din ce în ce mai îngrijite. Mi-am spus atunci că am intrat pe o pantă a evoluţiei care face să merite orice sacrificii şi că, în ciuda apetitului meu pentru descoperirea de noi culturi şi civilizaţii, îmi voi trăi viaţa în Bucureşti.
Au trecut câţiva ani de atunci şi, cu încăpăţânare, am respins orice gând că poate am greşit. Personal, nu îmi este rău, dar ţara în care trăiesc merge din rău în mai rău. Nu vorbesc aici de politicieni corupţi, de oameni de afaceri mercantili şi de oameni de rând idioţi. Îi î
