Avertisment către cititor: cum aş putea să explic, în doar cîteva rînduri, privirea pe care o am asupra României, ataşamentul meu faţă de această ţară de care sînt legat de mai bine de 15 ani? Nu pot să vă propun decît un început, fiindcă „sîntem în România şi asta ne ocupă tot timpul“ (Mircea Badea). Consideraţi, aşadar, propunerea care urmează o introducere ce ar trebui continuată.

Era în timpul iernii anului 1989, la începutul lui decembrie. Plecam din Moscova cu Transsiberianul. Ruşi, chinezi, mongoli se aflau în acel tren care mergea la Beijing. Fiecare vorbea în limba sa, şi doar în limba sa, iar eu nu o înţelegeam pe nici una. Atunci l-am cunoscut pe Andrei, care vorbea rusă, un pic de chineză şi franceză. Aceasta a fost prima mea întîlnire conştientă cu un român, într-un tren în mişcare, la minus 40 de grade, în universul alb al Siberiei.

Zece ani mai tîrziu, Matei a fost, la Paris, primul meu profesor de română. Avea 7 ani şi venise alături de mama sa, femeia cu care convieţuiam, şi care stăpînea minunat limba franceză, pe care o vorbea cu o bucurie atît de elegantă, încît n-am insistat niciodată să învăţ româna. Astăzi, o înţeleg şi o vorbesc cotidian, cu o imensă stîngăcie. Ucenicia mea s-a făcut în oralitate. Astăzi, m-am hotărît, vreau să învăţ conjugarea, terminaţiile, sintaxa, numai în română. Dar hotărîrea mea nu este la înălţimea talentului vostru.

În urmă cu douăzeci de ani, pe cînd România nu se afla în Uniunea Europeană, am creat un master european. Astfel a avut loc prima mea întîlnire cu ţara dvs., într-o sesiune la Bucureşti cu prima promoţie, în 1996. Corinei – pe vremea aceea directoarea masterului – îi datorez iniţierea, prima imersiune, primele uimiri. Cum să-l înţeleg pe acel student care încerca să-mi explice că este de naţionalitate maghiară şi cetăţenie română. Cum să accept că aici nu eşti sigur decît de începutu