Doamnei dr. Rodica Munteanu
„Sub Arini“ – aşa se numeşte un parc dinspre marginea Sibiului, vechi de peste o sută cincizeci de ani. E un loc celebru al oraşului, cu douăzeci şi două de hectare de pajişti, denivelări pitoreşti, arbori spectaculoşi, uneori exotici, inevitabile locuri de agrement, terase, cîini şi oameni. De curînd, primăria i-a adăugat o pistă roz-brună pentru biciclete, de-a lungul unui stadion de fotbal mai curînd ornamental. Parcul în sine are un „ce“ inconfundabil, datorat probabil inginerului sas care l-a proiectat la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar ceea ce vezi dacă te plimbi prin el a devenit nespecific: e colecţia de portrete, mici întîmplări de iarbă verde, sport duminical şi relaxare orăşenească cu care te poţi întîlni în orice parc de la noi şi, probabil, de aiurea. Cu singura deosebire că aici, la Sibiu, sînt mai puţine deşeuri uitate pe sub bănci sau în tufişuri şi, parcă, mai puţină gălăgie regăţeană. (Sibiul rămîne, totuşi, distinct de agitaţia provincială a „sudiştilor“.) O figură inconturnabilă sub arini este „atletul“ de ocazie. Trece asudat pe lîngă tine, fanatic al jogging-ului, vizibil nefericit, hăituit de fantasma unei longevităţi abstracte, de mitul sănătăţii perpetue şi al efortului izbăvitor. Mai nou, are în urechi firul unui mic emiţător de muzică, ustensilă romantică, menită să adauge utilului antipatic plăcutul unei evaziuni ritmice. Rareori foarte tînăr, alergătorul e o sinteză de pîntec şi emaciere. Traversează parcul ca un funcţionar al fitness-ului, visînd, oarecum culpabil, la „destinderea“ de după, de fapt o prăbuşire printre beri, ciorbe şi moţăieli, compensată de sentimentul datoriei împlinite.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Personaje ubicui sînt bunicii, puşi de părinţi să trebăluiască grijuliu, „la aer“, în jurul nepotului. Î
