Aşa cum anunţam săptămîna trecută, revin cu impresii despre stagiunea 2009-2010, încheiată, nu demult, pentru mai toate teatrele. Zic „mai toate“ pentru că unele continuă, şi în vacanţă, să-şi trimită spectacolele socotite adecvate anotimpului („uşurele“, amuzante, „fără pretenţii“) fie spre litoral, fie spre puţinele scene în aer liber care au scăpat iniţiativei restauratorilor autohtoni; restauratori, desigur, în sensul de proprietari de restaurante, nu de reparatori – doar nu vă închipuiaţi că...?

Printre teatrele cu program mai mult sau mai puţin continuu se numără şi cele particulare – interesate nu doar să cîştige bani, ci şi să păstreze permanent interesul spectatorilor –, precum şi cele „deservite“ în principal de artiştii tineri. Acei tineri despre care spuneam la sfîrşitul precedentului articol că au dat stagiunii trecute – atît cît s-a putut – un colorit particular.

Nu mă număr printre adepţii „jeunismului“ – sau cum s-o fi chemînd la noi discriminarea pe criterii de vîrstă în sens descendent, binecunoscută (şi bine instalată) în Occident, de circa trei decenii încoace. Nu cred, altfel spus, că, singură, tinereţea trebuie să constituie o însuşire cu prioritate socială; după cum nu cred nici că, automat, bătrîneţea trebuie privită ca un atu în competiţia dintre oameni, şi preţuită ca atare. Cred, dimpotrivă, că atît în artă, cît şi în alte domenii circumscrise priceperii, abilităţii, talentului, inteligenţei ş.a.m.d. nu are ce căuta discuţia despre cine trebuie eliminat, oul sau găina, şi nici discuţia despre cine trebuie premiat după alte criterii decît excelenţa. Şi cred, de asemenea, că astfel de discuţii sînt absurde, inutile şi potenţial nocive. În agora noastră nevrotică şi semidoctă însă, a nu fi cu cineva înseamnă, fără doar şi poate, a fi împotriva acelui cineva. Şi, cum propriul meu statut biologic mă exclude dintre juniori, atît