Sunt sub impresia unei emisiuni de la Realitatea TV, unde Cătălin Striblea i-a avut invitaţi pe Dan Diaconescu şi Mugur Mihăescu (omul cu chelie de la Vacanţa Mare, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu cultura televizuală). Cei doi anunţau crearea câte unui partid, fiecare lucrează acum la constituirea unei noi formaţiuni politice, fiecare dintre ei, evident, va salva România. Chestiunea amuzantă era că au fost de acord de-a lungul emisiunii unul cu altul, au spus de fapt cam aceleaşi lucruri, dar fiecare îşi face partidul propriu, fiecare cu jucăria sa. Eu văd aici o mare şansă pe care o avem cu toţii: în mod tradiţional, partidele populist-extremiste din România au fost conduse de câte un mic Ceauşescu, câte un lider maxim care se pune în fruntea unei mişcări, şi nu au nici un fel de intenţie de a colabora unul cu celălalt.
Exemplul clasic deja este cuplul Vadim Tudor-Gigi Becali. Ani în şir au apărut la televizor zicând cam aceleaşi lucruri. În stiluri diferite, cu referinţe diferite, dar, în esenţă, ideile erau aceleaşi. Iniţial, îşi trimiteau bezele, dar a fost mereu evident că nu e loc decât pentru unul într-un partid. Vadim Tudor a crezut o vreme că va putea utiliza banii lui Becali în folosul său. Gigi Becali a recunoscut frust că planul său era să-i ia partidul lui CVT şi să-l pună pe ceva post onorific. Când a fost evident că nici unul nu va obţine ce va dori de la celălalt, s-au bălăcărit ca la uşa cortului. Drept urmare, au rămas amândoi în afara Parlamentului. În mod bizar, Becali a reuşit indirect ceea ce alţii s-au chinuit fără succes: a scos PRM din Legislativ. Împăcarea lor simbolică pe lista comună pentru Parlamentul European a fost ceva temporar, nu au putut să fie colegi de partid nici măcar când au ajuns la Bruxelles. Ce spune scenariul Tudor-Becali despre populismul nostru extremist? Că nu există în afara unor personalităţi, nu are p
