- supravieţuirea meşteşugurilor -

La o gură de metrou, printre tarabe colorate, ziare lucioase şi chioşcuri cu sucuri carbogazoase şi ţigări slim, stă o femeie cu un coş de nuiele. În coş sînt cîteva obiecte de lemn, dintre cele pe care le folosim aproape zilnic prin bucătărie. Toate sînt făcute de bărbatu-său şi femeia le „dă“ ieftin, pentru că nu le consideră a fi „cine ştie ce“. Le dă la un aşa preţ încît să fie cumpărate şi cît să se poată întoarce deseară cu ceva bani acasă. Nimeni nu va considera lingurile – un leu bucata, ciocănele de şniţele – doi lei, spatule impecabile şi catifelate la pipăit – cincizeci de bani – unicate, obiecte de lux. Deşi sînt făcute de mînă, vîndute la colţ de stradă, abia mai scot traiul de pe o zi pe alta. Puţin mai încolo stă şi o bătrînică. Stă în soare, poartă o pălăriuţă croşetată, ca un soi de reclamă ambulantă, se ţine cu braţul stîng de o balustradă, în timp ce dreptul, cel pe lîngă care trec grăbiţi călătorii de la metrou, este umeraş pentru cîteva milieuri, migălos lucrate, dar demodate şi ironizate, considerate azi emblemă pentru kitsch. În milieuri bătrînica a investit cîteva săptămîni, ochii şi pasiunea de a face ceva perfect.

Dacă ar fi vîndute într-un magazin de artizanat, dacă ar avea eticheta handmade, produsele ar căpăta o cu totul altă strălucire. Dacă ar fi promovate, împachetate în poveştile facerii lor, vor apărea şi cumpărători dispuşi să ofere nu doar dublu, ci de zece ori preţul acelui produs, catalogat deodată drept unicat.

Din păcate, există prea puţini meseriaşi care s-au prins care e treaba, iar aceştia de cele mai multe ori sînt grupuri izolate, care merg uneori pe la tîrguri şi cîştigă ceva mai mult la evenimente, ori pleacă din ţară. În Occident, meseria lor capătă valenţă de artă, e recunoscută şi preţuită ca atare. La noi însă, marea parte a celor care au mai rămas meseriaşi în