– Cînd te gîndeşti că nu a împlinit decît 60 de ani! – oftează tînărul din faţa mea la urechea colegului său.
– Păi, la cum arată s-ar putea să trebuiască să-l suportăm şi după 70 de ani! – supralicitează printre dinţi colegul.
– Poate tu, eu n-am de gînd!
Nu-şi dau seama că îi aud, aşa că îşi varsă în continuare năduful. Sînt asistenţii profesorului care tocmai este sărbătorit cu mult fast. Poate prea mult...
Mă ridic încet de pe scaun şi mă preling de-a lungul pereţilor pînă afară. Ajuns în curte, trag puternic aer în piept de parcă aş fi fost pe punctul să mă sufoc. Mă duc apoi la barul de alături şi comand o cafea. O beau cu înghiţituri mici şi prelungite, aşteptînd sfîrşitul ceremoniei.
Fusesem invitat la un workshop, dar s-a dovedit a fi o ceremonie (era să spun o sindrofie...). Cumpăr şi eu un volum omagial şi mă duc la colegul meu universitar să-i cer un autograf, cum văd că fac toţi. Nu mă simt foarte bine cu mine însumi, aşa că mă întorc la bar şi comand de data asta o vodcă. Apoi mă întorc acasă, cu volumul autograf sub braţ. Noaptea visez că un grup de studenţi mă strînge de gît cu cablul de la calculator.
În sine, întîmplarea este de o eternă şi desăvîrşită banalitate. Mie însă îmi evocă zeci, sute, mii de alte situaţii mai mult sau mai puţin similare, care se adună în tabloul unui freudism social dezlănţuit ce marchează în profunzime societatea noastră şi cu care nu reuşesc încă să mă obişnuiesc.
Nimic mai banal, într-adevăr, decît „conflictul între generaţii“ şi nimic mai cunoscut decît tentaţiile œdipiene ale fiecărui individ în parte. Cînd acestea devin însă epidemie pentru a se organiza apoi în normă socială, lucrurile se schimbă puţin. Morala – explicită sau implicită – a tinerei generaţii pare a fi astfel ceva de genul „cine nu are «tată» (de ucis) să-şi cumpere!“. În consecinţă, orice persoană mai
