Între cer şi pământ, acolo, departe, unde numai păsările se avântă, doar câţiva oameni sunt îngăduiţi să se îmbete de aerul înălţimilor. Ei sunt privilegiaţii. Sunt paraşutiştii.

Căpcăunu’ pliază capronul curcubeu. Netezeşte cu grijă fiecare cută, descurcă aţelele, le întinde. Se aşază apoi peste paraşuta inertă şi scoate aerul din ea până devine subţire ca o copertă de carte. O împachetează pe urmă în tot mai multe părţi, cât să încapă în geanta mică, neagră, impermeabilă, pe care o vâră apoi în capota tricoloră. „Rucsacul“ îl reazemă apoi de perete şi se aşază lângă el. O aşteaptă pe Banana să-şi termine pliajul.

Procesul îl repetă fiecare, înainte de oricare salt, chiar dacă tot ei şi-au împachetat ultima dată paraşutele. E mai sigur aşa, îmi explică. Există riscul ca, la transportarea lor de pe terenul pe care au sărit, să se mai încurce o aţă, un pliu. „Reîmpachetarea“ elimină acest risc.

„Căpcăune, ia spune cum te-ai apucat tu de sportul ăsta?“, îi aruncă Banana, oprindu-se o clipă din treabă şi uitându-se la vlăjganul de aproape 1,90 m că tace, parcă intimidat de aparatul foto.

Căpcăunu’ râde, cam ruşinat că i s-a făcut publică porecla. Îl cheamă Cătălin Coţofană în buletin. Nu ştie exact de ce s-a pricopsit cu numele cel nou - poate din cauza staturii. Sau poate din cauza „fioroşeniei“ lui, mai ales când se îmbujorează. Ca acum.

„De cinci ani sunt aici, aveam 23 când am făcut primul salt. Nu am nici o poveste interesantă“, râde Căpcăunu' şi îmi face cu ochiul, „cum are Banana, care cădea mereu în beci şi, în cele din urmă, s-a hotărât să înveţe şi cum s-o facă. Eu am auzit la radio anunţul pentru înscrieri şi m-am hotărât să vin. Nu a fost o încercare, să văd dacă pot sau nu. Pur şi simplu, am fost sigur că voi face paraşutism“, povesteşte tânărul, tot numai zâmbet.

Verificarea

În viaţa de toate zilele,