Meseria de părinte nu există. Există, în schimb, muncitori care o practică, dar fără calificare. Cine zice că te poţi califica înainte de a deveni părinte însemnă că nu a fost niciodată în această situaţie.
Regulile şi metodele de practică ale acestei meserii, concepute de unii specialişti, nu sunt decât şabloane informative. Nimic nu se potriveşte. Bine, în mare, poţi spune că lucrurile se nimeresc. Doar în mare! Problema este cum stai cu "în mic"! Acest "în mic", ce cuprinde şi teribila întrebare "de ce?", îţi face viaţa vraişte. Te împinge de la agonie la extaz în numai câteva secunde. Depinde de... câmpul muncii şi materialul de prelucrat. Fiecare părinte îşi vede copilul deosebit: frumos, cuminte etc. Iar când sunt micuţi, chiar că are dreptate.
OBIECTUL MUNCII MELE
Primul meu băiat, când era micuţ, era foarte frumuşel, ca o reclamă de pe cutiile de lapte praf. Blond, cu părul numai inele, cu ochii albaştri, roz în obrăjori şi cu o guriţă roşie ca o cireaşă. Era măricel pentru vârsta lui şi, ca orice copil crescut între bătrâni, cu un vocabular mai bogat. L-am dat la grădiniţă în ultimul an ca să fie bine pregătit pentru şcoală. Avea un program de masă bine stabilit, program de somn după-amiază şi de joacă. Seara, pe la ora 18:00, îl luam acasă. La masa de dimineaţă primeau lapte, gem, pâine cu unt, ceai, brânză telemea sau triunghiuri de brânză topită, o feliuţă de parizer, după cum era stabilit meniul.
Pe la ora 16:00, după ce se sculau, primeau o gustare, care consta în orez cu lapte, macaroane cu brânză, un măr, o plăcinţică etc. Prânzul era format din trei feluri. O supă sau o ciorbiţă la felul întâi, o mâncărică la felul doi şi desertul de la felul trei. Desertul ăsta era, de cele mai multe ori, nada care-i făcea pe cei mici să mănânce felurile principale fără prea multe cârteli. Consta într-un fruct, mai rar
