Pentru Valică Strîmbu sculptura este un mod de viaţă. Nu a făcut din pasiunea sa o profesie, pentru că şi-a dat seama că nu poate trăi din asta. Şi-a petrecut aproape o jumătate de secol cu dalta în mînă, căutând perfecţiunea în arta de a da viaţă lemnului.

„ Am crescut în atelierul de tâmplărie al tatei şi am bocănit lemnul de la 5 ani. Mai târziu, cînd m-am copt la minte, pe la 12 ani, am descoperit că materialul ăsta era foarte aproape de sufletul meu” îşi aminteşte sculptorul. Valică Strîmbu are şi acum în minte prima sa lucrare: „ Modelam şi mă jucam de-a sculptura pe toate bucăţile de lemn care îmi cădeau în mână. Prima mea lucrare a fost o reprezentare a lui Tudor Vladimirescu.” În adolescenţă a început să participe la festivaluri şi competiţii şi să se bucure de recunoaştere. Primul premiu l-a câştigat în 1985, la Cântarea României.

A vândut primele lucrări unor turişti străini

Cînd s-a gîndit să urmeze cursurile Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti a fost sfătuit de profesorul Grigore Minea să renunţe la idee. „ Mi-a zis să-mi văd de slujba mea de la fabrica de rulmenţi din Alexandria, o slujbă care îmi asigura un salariu decent, pentru că în România artiştii mor de foame” povesteşte artistul. Chiar dacă nu s-a specializat în sculptură, Valică Strîmbu nu a renunţat la pasiunea sa. Autodidact, a încercat să se depăşească cu fiecare nouă lucrare. În 1980 s-a înscris în Asociaţia Artiştilor Plastici Amatori din Bucureşti şi a participat la expoziţii, alături de alţi amatori din ţară. „ Am expus lucrări la Galeriile Dalles, Piaţa Rosetti, Parcul Herăstrău” îşi aminteşte sculptorul. În deplasările făcute prin ţară în interes de servici a început să vîndă multe dintre sculpturile sale, cumpărători fiind turiştii străini.

Cea mai importantă expoziţie , pe care Valică Strîmbu o consideră o mare împlinire, a avut loc în anul 2000 la Muzeul J