Mai avem de primit doar acordul de mediu, ne-a întâmpinat o tânără domnişoară (frecându-şi mâinile de bucurie) în centrul localităţii Roşia Montană. Un centru aflat în paragină, cu două excepţii: o clădire administrativă a companiei Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) şi Muzeul Minier.

N-ai nevoie de multă imaginaţie ca să-ţi închipui cum era aici în urmă cu o sută sau două sute de ani. Clădirile vechi te lasă să ghiceşti câte ceva din gloria de odinioară. În piaţeta din centru, dacă ţii ochii întredeschişi, parcă vezi forfota vechilor mineri şi a târgoveţilor. Îţi poţi imagina poveşti cu căutători de aur şi averi spulberate la jocuri de noroc, pe băutură sau pe femei.

Am fost la Roşia Montană. Eram curios să văd cu ochii mei cum e acolo. Am văzut rapoarte, studii, frânturi de contract, am văzut fotografiile lui Remus Suciu şi am citit articolele colegilor mei Mihai Şoica şi Ciprian Iancu şi excelentul reportaj al lui Dan C. Mihăilescu, publicat în urmă cu un an de EVZ.

Dar nu fusesem acolo. Aşa că m-am dus. Printre altele, şi la îndemnul bossului de la RMGC, care îi trimite la Roşia Montana pe toţi aceia care se pronunţă public împotriva proiectului. De ce îi trimite? Probabil pentru a-i convinge că oamenii locului, într-o proporţie incredibil de mare, sprijină proiectul. Dar asta ştiam, iar acum aveam s-o văd cu ochii mei.

Am ajuns pe la ora prânzului, pe un drum care se strecoară printre dealuri. Veneam dinspre Brad, o altă zonă auriferă a munţilor Apuseni. Eram deci obişnuit cu peisajele care îţi taie respiraţia pentru a ţi-o reda, apoi, cu graţie. Tot ce e făcut de Dumnezeu e minunat. Tot ce e făcut de om e în paragină.

Am intrat în localitatea Roşia Montană cu convingerea că Octavian Goga n-a avut nevoie de inspiraţie pentru celebrele versuri "Munţii noştri aur poartă/Noi cerşim din poartă-n poartă";