Ne tot batem capul să găsim un brand de ţară, când brandul nostru umblă prin Europa.
Îl simt franţujii la tot pasul, când le rămân TGV-urile în câmp. Mai nou l-au descoperit şi belgienii, şi olandezii, ba chiar şi luxemburghezii. Nemţii au dat nas în nas cu el prin anii '90, dar l-au luat la şuturi, să nu prindă rădăcini: schnell, schnell, uş de-aci!
Alungat din Jărmania şi rămas fără potol la Viena, unde după halirea lebedelor nu mai avea ce să mănâncă şi gura lui, brandul ăsta al nostru a ocupat apoi poziţii strategice în latinitate. Şi-a expus pirandele şi puradeii sub cei patru craci ai lu' Tour Eiffel, iar pe şontorogi i-a trimis la cerşit în faţă la Nôtre-Dame.
Belfereala maximă a fost atinsă odată cu exodul low-cost pe ruta Băneasa - Italia - Spania, urmând traseul invers al legiunilor împăratului Traian. Aşa s-au trezit Roma, Milano, Torino, Veneţia sau Valencia înconjurate de şatre multicolore, senzaţie pe care n-o mai trăiseră de pe vremea invaziilor medievale.
Dar brandul nostru a ajuns şi prin îndepărtata Irlandă, unde localnicii au descoperit cum funcţionează ţâţa de pirandă pe post de stropitoare, simţind căldura dulceagă a laptelui luat de la gura puradelului pentru a fi folosit ca armă de atac.
Din Anglia veneau veşti mai puţine, căci brandul nostru se pierdea în mulţimea de branduri ale unei Londre cosmopolite. Asta nu înseamnă însă că brandul nostru nu-şi făcea treaba! Ba dimpotrivă, şi-o făcea cu mare eficienţă, dovadă palatele care se ridicau în oraşul european Ţăndărei din comitatul Ialomiţa.
Reţeta e simplă: cerşeală şi ciordeală. Activii agenţi de brand adunau puradei de prin colbul Bărăganului, îi băgau în dube, îi plimbau câteva zile spre Vest, îi îmbarcau pe bac şi-i scoborau dincolo de Mânecă, să-i facă la buzunare pe engleji.
Hagi ziceaţi? Nadia? Ilie Năstase? Sunt mici copi
