În genere stilul aforistic este un atribut al autorilor de respiraţie scurtă, lipsa vocaţiei epice încurajînd forma concisă în dauna expresiei laborioase. Nu acesta e cazul lui Gelu Negrea, pofta sa narativă vădindu-se în romanul Codul lui Alexandru (2007) sau în Dicţionarul subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale (2009).
Şi cum sagacitatea şi ironia autorului sînt mai presus de îndoială, cel mai nimerit mod de a comenta Secretul lui Don Juan este iniţierea unui studiu de caz privitor la rostul stilului aforistic în literatura contemporană. Spun asta gîn-dindu-mă că aforistica are cîteva cusururi ce ameninţă viitorul unui gen care, deşi la prima vedere pare minor, este în realitate extrem de pretenţios.
Primul defect este că expresia lapidară nu face casă bună cu textele de atmosferă. Maximele şi cugetările, atunci cînd sînt laconice, au aerul unor notiţe telegrafice cărora le lipseşte aura sufletească. Pe cît de inteligente, pe atît de sarcastice, aforismele sînt nişte fulgere reci din a căror puţinătate lexicală nu răzbate fervoarea unei dispoziţii. Aşa se face că un volum de aforisme aduce cu o colecţie de observaţii maliţioase prinse în tiparul unei virtuozităţi de calambur. De aceea, un autor care nu e coroziv, lucid sau ironic pînă la pragul cinismului nu are motive să se apropie de aforism.
La asta se adaugă uzura de conţinut căreia i-a căzut victimă genul apoftegmatic, şi anume neputinţa de a mai spune ceva nou sub unghiul experienţei omeneşti, de unde şi senzaţia de teren bătătorit, neted pînă la ariditate, pe care o lasă un volum scris în manieră aforistică. E ca şi cum, atingînd treapta sterilităţii, stilul lapidar se reproduce din inerţie, prin aplicarea unei tehnici sintactice care cade în gol, în lipsa unui sens nou. Forma e tăioasă şi scurtă, dar conţinutul e monoton şi previzibil. În plus, virtuţile mo