Am hotărât să propunem ca temă a lunii august una simplă, care decurge firesc din tema adusă în atenţie luna trecută: de data aceasta lărgim cadrul, nu numai Bucurestiul descris de scriitori, ci si alte locuri din ţară.

A fost sugestia Irinei Petraş, care şi deschide această serie cu o pagină dedicată Clujului. Dacă ne-am fi limitat la subiectul Bucureşti, am fi dat apă la moară celor care au impresia că, la tot pasul, părtinim capitala şi defavorizăm provincia. Ne străduim să reparăm acest mic dezechilibru, invitându-i acum pe câţiva dintre colegii noştri să privească şi să descrie locuri din ţară de care se simt legaţi sufleteşte.

Eu însumi, în rolul acesta de ins de încercare, mă supun la un astfel de exerciţiu şi aleg un orăşel dintr-un colţ de ţară care a contat o vreme pentru mine ca adevărat centru al lumii: şi anume Calafatul, aşezarea unde m-am născut.

Urbea se află pe malul Dunării ce desenează în jurul său un amplu arc de cerc cu totul impresionant. Este un oraş parcă îngropat în verdeaţă şi cu un relief surprinzător: aproape de centrul său, dar şi de fluviu, se găseşte o înălţime nu ştiu cum ivită în această zonă unde câmpia este suverană. Clima sa, sunt convinşi localnicii, are influenţe mediteraneene şi, de aceea, bogăţia de plante, de flori, din care se revarsă valuri de miresme tari, este aici ceva obişnuit. Târgul a beneficiat de unul din primele demersuri de sistematizare urbană de la noi (în secolul al XlX-lea), drept care străzile şi bulevardele sale sunt trasate larg, sunt drepte, paralele ori perpendiculare, oricum neobişnuite, departe de dezvoltarea haotică, de străzile înguste cu sinuozităţi ameţitoare, ce sunt proprii atâtor localităţi de la noi. Orăşelul a mai avut de câştigat şi din poziţia sa de port la marele fluviu european, unde se practica un prosper negoţ cu grâne: căci în Calafat