- Iată că, după ce acum un an publica în Observator cultural (nr. 485, din 30 iulie 2009) un splendid text (mărturie directă/confesiune abruptă/strigăt de revoltă) despre ea însăşi şi lumea din jurul ei, duduca Maria-Paula Erizanu ot Chişinău ne livrează şi o carte. Un frumos şi bine machetat volum, cu text trilingv şi hardcover, sub titlul deja consacrat Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o. (Editura Cartier, 2010). Dureros şi amar strigăt de disperare al unei generaţii lipsite de prezent şi care chiar crede, chiar mai crede, în vise, iluzii şi speranţe. Este multă inocenţă, candoare, dar şi o aspră luciditate în acest strigăt de albatros rănit. De porumbel atins de alice, dar care mai vrea să zboare. De căprioară care ştie că poate fi vînată oricînd, dar care aleargă fără preget să-şi continue viaţa. Ce-o fi, o fi. Am urmărit şi eu anul trecut, cu emoţie şi revoltă, ce s-a întîmplat la Chişinău, toate mizeriile şi atrocităţile îndurate de tinerii de acolo bruscaţi, loviţi, bătuţi, arestaţi şi chiar ucişi. Acelaşi spectacol oribil al atrocităţilor comise de „organele Statului“, aceleaşi porcării care s-au tot repetat într-o zonă a lumii unde nu doar oameni ca Puşkin, Ceaikovski şi Cehov au fost adulaţi, ci şi neoameni ca Lenin şi Stalin, ca Drzejinski, Beria şi Jagoda. Maria-Paula Erizanu avea doar 17 ani cînd a devenit nu doar un simplu observator, ci şi părtaşă directă la revolta unor tineri care nu mai voiau să accepte minciuna şi teroarea unui sistem vetust. Mai mult sau mai puţin comunist, în mod cert corupt pînă în măduva oaselor şi pus pe agoniseală prin toate mijloacele. Sărăcia şi teroarea merg mînă în mînă, resemnarea şi revolta îşi împart timpii de emisie. Dacă părinţii se tem pentru slujbele lor mizere, pentru puţina lor agoniseală şi tremură pentru vieţile lor mediocre colorate de concertele lui Botgros, cei din generaţia Mariei-Paula nu au