Sub titlul „Un posibil portret al lui Ioan Budai-Deleanu“, publicat în România literară nr. 26 (an XLII, 16 iulie 2010, pp. 12-14), Mihai Mitu propune, simultan, două ipoteze de lucru. Cea mai importantă pare să fie – autorul nu o susţine expres – aceea după care chipurile apostolilor de pe iconostasul Bisericii greco-catolice „Sfînta Barbara“ din Viena, adevărat leagăn al iluminismului transilvănean românesc, ar împrumuta fizionomiile liderilor spirituali şi a savanţilor români prezenţi în Viena anului 1780. Mihai Mitu nu spune direct acest lucru, dar identificînd în Ioan (Budai-Deleanu), în Petru (Samuil Micu) şi în Pavel (Grigore Maior) pe unii dintre membrii cei mai reprezentativi ai comunităţii româneşti din acea vreme, ca o continuare a descoperirii lui Mircea Ţoca după care Luca ar fi însuşi Efrem Micu, el induce ideea de mai sus. Cealaltă ipoteză, susţinută expres în articolul menţionat, este că Ioan Budai-Deleanu ar fi împrumutat chipul apostolului Ioan. De fapt, argumentarea lui Mihai Mitu în favoarea acestei supoziţii îi slujeşte şi celei dinainte, referitoare la întregul grup apostolic. Presupunînd că Efrem Micu a încercat un asemenea cutezător demers numai în ceea ce îi priveşte pe cei patru apostoli asociaţi pînă acum unor figuri româneşti de relief, întrebarea legitimă care s-ar pune ar fi de ce numai aceştia, nu şi ceilalţi? Totodată, ţinînd seama de necesitatea de a alege un tînăr pentru reprezentarea apostolului Ioan, de ce să-l fi ales tocmai pe Budai-Deleanu, şi nu pe un altul dintre colegii acestuia? Pe de o parte, deci, spre a putea afirma caracterul necapricios, lipsit de aleatoriu, al transpunerii unora dintre contemporani în chipuri de apostoli, se cuvine demonstrat că aceste decizii fac parte dintr-o viziune coerentă asupra ansamblului lucrării. Devenit foarte vizibil (prin realismul tratării subiectului biblic), acest rezultat al u