Figură izolată, retractilă si atipică, Anghel nu poate fi încadrat de fapt nici unei grupări literare de la graniţa secolelor, nici unei ideologii.

Modernismul său instinctiv, aristocratic şi calofil nu s-a asociat Literatorului; iar biografia sa culturală pare o suită de întâlniri ratate şi de neînţelegeri programate.

Astfel, entuziasmul de tinereţe faţă de socialism a însemnat doar o vagă opţiune sentimentală, repede uitată; cu Junimea şi spiritul junimist n-a avut nici o legătură; în mod bizar, s-a apropiat însă tocmai de Sămănătorul, de revista unde naţionalismul lui Iorga reprezenta tot ce poate fi mai depărtat de spiritul artei lui Anghel; apoi a alcătuit un fel de simbioză literară cu Şt.O. Iosif, poet din cercul Sămănătorului, dar de care s-a legat la început doar prin accident biografic.

Inexplicabila suită de malentendus are o singură explicaţie: structura asocială şi profund interiorizată a autorului. Pe toate planurile, existenţa sa iese din norme. Bogat şi răsfăţat, adolescentul a citit enorm, practicînd lectura ca pe un fel de drog, dar s-a arătat refractar oricărei autorităţi: la 17 ani se găsea încă în clasa a treia gimnazială, pentru ca într-a patra clasă de gimnaziu, la 18 ani, să abandoneze definitiv şcoala - poate de jenă, comparîndu-şi vîrsta cu aceea a colegilor săi. De acum încolo va rămînea un pur autodidact.

Cel mai neverosimil şi mai spectaculos episod al vieţii îl reprezintă şederea de un deceniu la Paris (între 1893 şi 1902), unde Anghel n-a studiat absolut nimic, n-a publicat nimic în limba franceză, nu s-a împrietenit aproape cu nimeni, n-a frecventat nici un grup literar; puţinele poezioare datînd din aceşti zece lungi ani au fost scrise în româneşte şi trimise unor reviste din ţară. Ce-o fi făcut Dimitrie Anghel în Franţa, atunci cînd altor scriitori români le fusese de ajuns un