Faţă de aceea a Ilenei Mălăncioiu (despre care am scris în urmă cu două săptămâni), publicistica lui Matei Vişniec e cât se poate de agreabilă. Nu pentru că, vezi Doamne, autorul s-ar fi lăsat atras de subiecte facile, de prim plan, în dauna subiectelor cu adevărat profunde, dar, desigur, mai puţin cuceritoare pentru public. Nu e nimic superficial în această Cronică a ideilor tulburătoare, o spune chiar titlul. În schimb, profesionalism gazetăresc cât încape, căci Vişniec şi-a făcut mâna la BBC, la Radio France Internationale. Pentru el, însăşi noţiunea de presă are altă acoperire decât pentru cei obişnuiţi cu cotidienele româneşti (ca să nu mai zic de cei care frecventează publicaţiile culturale, cu ritm de apariţie în cel mai bun caz săptămânal). Iar exigenţele mai mărunte ale acesteia nici nu se discută: orice articol trebuie să plece de la o informaţie de relativă actualitate, să nu treneze niciodată, să facă la nevoie risipă de ingeniozitate şi, foarte important, să spună mai mult decât suma cuvintelor care îl compun.
Nu-mi închipui nici alt un scriitor român (şi cu atât mai puţin un alt jurnalist) capabil de asemenea sinceritate: „E greu să fii scriitor şi jurnalist în acelaşi timp. În ceea ce mă priveşte, în orice caz, mie îmi este din ce în ce mai greu. Luate separat, ambele meserii sunt extraordinare. Când sunt exercitate împreună, ele încep să se bată cap în cap, se ciocnesc chiar cu o violenţă surprinzătoare. Literatura te trage oarecum în sus, spre înălţimi, spre tot ce e sublim în om. Jurnalismul, dimpotrivă, mai ales când e practicat zi cu zi, te izbeşte de pământ, de realitate, de actualitate [...] Cum spuneam, cele două meserii sunt în acelaşi timp fascinante şi necesare, dar atunci când se reunesc în aceeaşi fiinţă, ele încep oarecum să nu mai aibă încredere una în alta. Scriitorul începe să nu mai aibă încredere în om pentru că ima
