„Prostul obicei (...) acela de a denunţa la alţii defectele asemănătoare cu ale tale" (Proust)

Cărturar impozant, cu enorme ambiţii sub care însă se întrevăd mai ales apetenţele cantităţii (reflexă suplinire a unei mai creatoare originalităţi), Adrian Marino poate da impresia unei cuprinderi de ansamblu, a unei „sinteze", a unui „enciclopedism". El însuşi ţinea a cultiva o asemenea imagine de ciclop livresc, purtînd pe umeri imense poveri de referinţe, jucîndu-se cu sugestia totalităţii. Dar o privire mai atentă ne îngăduie acum, şi cu ajutorul masivului op autobiografic, Viaţa unui om singur, să constatăm delimitări, fisuri, insuficienţe acolo unde ne-am fi aşteptat la o integrare deplină, la un triumf al întregului. Inadecvări la propria personalitate a autorului BuograBei idei de literatură mergînd pînă la ceea ce am putea denumi o dramă a identităţii. Nu credem că există un caz în spaţiul culturii româneşti care să producă dovezi mai derutante ale faptului că un intelectual de notorietate s-a aflat mereu pe alături de ceea ce şi-a propus a face, că şi-a greşit, dacă nu ţinta, măcar, adesea, mijloacele convocate pentru a o atinge. Mai întîi o igienică distanţare faţă de spiritualitate, iraţional, transcendenţă, o fobie faţă de ceea ce ar constitui într-o enumerare eclectică, suspecte „reziduuri tulburi", un „meli-melo, după mine profund indigest, de mistagogie, ocultism, «mituri», «ortodoxism», «Nae Ionescu», «Steinhardt», «iniţiere la Păltiniş»", „«spiritualităţi» degradate", „mistică tenebroasă". Deci sacrificarea, cutezăm a zice diletantă, a unei rădăcini a culturii umanităţii, cu un caracter, fie că ne place ori nu, vital. O irascibilitate... anticulturală. Împrejurare ce nu l-a oprit pe purtătorul ei, ateu convins, a se visa în postura de doctrinar al Partidului Naţional-Ţărănesc Creştin Democrat. Înregistrat la rubrica, grosso modo, a comen