Termenul eolian (adjectiv împrumutat din franceză) era deja cuprins în dicţionarele noastre de la sfârşitul secolului al XIX-lea (de exemplu, în dicţionarul român-francez al lui Frédéric Damé, din 1893).
De fapt, de la început au intrat în română două omonime: unul referindu-se la o regiune grecească din Asia Mică (Aeolis), la dialectul vorbit în aceasta şi la un mod muzical, celălalt - legat de numele mitologic Eol, al zeului vânturilor - la orice este „acţionat sau produs de vânt" (DEX): mecanism, instrument (harfă) sau depozit geologic (rocă). În ultimii ani, termenul eolian a fost frecvent folosit în denumirea utilajelor moderne pentru obţinerea energiei electrice; se vorbeşte tot mai des de energie eoliană, parc eolian, centrală sau turbină eoliană. Dicţionarul limbii române (DLR, Tomul I, Litera E, 2009) cuprinde câteva citate interesante, de la mijlocul secolului al XX-lea: în Marea Enciclopedie Agricolă (vol. IV, 1942) se vorbea deja de motor eolian; în Enciclopedia Invenţiunilor tehnice (I, 1939) se afirma că „o maşină inutilă... este turbina eoliană", iar un manual de fizică din 1956 (Al. Cişman, Fizica generală, I) arăta că „turbinele eoliene sunt foarte răspândite în Europa apuseană".
Între timp, turbinele au ajuns şi la noi, iar terminologia tehnică a rămas în domeniul romanic: în franceză, referirile curente sunt la énergie éolienne, în spaniolă la energia eòlica (în italiană - energia eolica), în vreme ce engleza are windpower şi wind energy, germana Windenergie etc.; la stabilizarea terminologică au contribuit, probabil, şi căile de pătrundere a investiţiilor străine (în care o pondere mare par să aibă companiile spaniole).
În prezent, adjectivul eolian se foloseşte şi substantivizat, în forma feminină: „Dobrogea, tărâmul unde eolienele se învârtesc 11 luni pe an" (Financiarul, 15.07.2008); „un veritabil
