La aproape un deceniu de existenţă atestată critic, era timpul ca „douămiismul“ poetic să fie prins şi într-o antologie-bilanţ (după culegerea inaugurală a regretatului Marin Mincu, naşul literar al fenomenului, care includea şi proza noilor veniţi). A mai existat, ce-i drept, şi o antologie „externă“, No Longer Romanian Poetry, Heaventree Press, Coventry, UK, 2007, realizată în colaborare de poetul douămiist Leonard Andrei-Aldea alias Adrian Urmanov şi de prof. David Morley. Daniel D. MARIN, Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, Editura Paralela 45, Colecţia „Biblioteca românească“. Piteşti, 2010, 272 p. Nu-i de mirare, căci, dacă n-a „beneficiat“ de forţa portantă a utopiilor care au produs şi poeţi mari, şi Poezie cu majusculă, generaţia douămiistă a fost prima generaţie de poeţi români care a beneficiat, fără ghilimele, de avantajele mediilor virtuale şi ale „integrării europene“ (burse de creaţie, traduceri în serie, turnee externe de lectură, workshopuri internaţionale). De astă dată, antologatorul e un poet insider, oarecum excentric faţă de linia principală a fenomenului, fără autoritatea – în interiorul propriei generaţii – pe care o are Alexandru Muşina în sînul generaţiei ’80 (Nu iau, fireşte, în calcul iniţiative similare din trecutul mai îndepărtat, de la Antologia poeţilor tineri a lui Zaharia Stancu din 1934 la cea omonimă a lui George Alboiu din 1982). El are, însă, meritul de a fi reuşit să adune, sub aceeaşi umbrelă, 25 de congeneri notorii. E mult, e puţin? Pe bună dreptate, într-un text de coperta a patra, Al. Cistelecan avertizează că, pentru un contingent de poeţi meniţi să supravieţuiască propriei generaţii, „25 e o cifră de tot optimistă“, iar generaţia 2000 riscă să stea, la acest capitol, „chiar mai rău decît predecesoarele. Pentru că are o scriitură prea imediat recognoscibilă. Pentru că are un stil al gen