Există cărţi pe care, vrei, nu vrei, trebuie să le regăseşti în bibliotecă. Antologia semnată de Daniel D. Marin însumează toate condiţiile pentru a figura într-o bibliotecă publică (editură de top, descriere CIP, carte care nu se desface după două răsfoiri), dar, în ceea ce mă priveşte, nu întruneşte nici un argument pentru a figura în biblioteca personală. Cel puţin în biblioteca mea personală. Or, în privinţa acestei biblioteci, daţi-mi voie să cred că e suficient de consistentă în „cestiunea“ douămiismului. Ce va să însemne o antologie? Un tablou al epocii, o statistică reprezentativă, o viziune personală ordonatoare, o punere în scenă, un etalon, o selecţie. Antologia, gîndită în termenii sportivi ai timpului nostru, e ca un palmares. Un antrenor, de la sine înţeles calificat în ceea ce face, propune o formulă de echipă, dacă nu un dream-team, măcar un lot performant, cu care îşi exersează tactica, îşi îmbunătăţeşte tehnica şi îşi impune teoria sa asupra jocului. Jocul, în cazul de faţă, douămiiştii. Ce sînt şi cine sînt aceştia? De ce joacă sub această titulatură? Ce-au făcut ei şi ce-i diferenţiază de alte team-uri? Nu sînt de părerea celor care se-ntreabă: „Cine e Daniel D. Marin ca să facă o antologie?“. Deşi... Dar, dacă toţi microbiştii se pricep la fotbal şi sînt (în sinea lor) antrenorii Naţionalei, de ce n-am admite că toţi douămiiştii se pricep la făcut antologii? Ce avem aici este greu de egalat. Un antrenor-jucător, desemnat să execute ultimul penalty, cel decisiv, reuşeşte (cum-necum) nu doar un SB (season best), ci chiar un PB (personal best). Din naivitate sau din lipsă de talent (se întîmplă, exerciţiul nu e întotdeauna totul), îl ratează. Cutia Pandorei Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc este antologia pe care DDM a publicat-o în „Biblioteca Românească“ la Paralela 45. 272 de pagini care impun un model şi se