Cel mai recent volum al lui Antonio Tabucchi, Timpul îmbătrîneşte în pripă, readuce în prim-plan o serie de subiecte dragi scriitorului italian, precum importanţa amintirilor, definitorii pentru personalitatea unui om, nedreptăţile istoriei, relativitatea principiilor care, la un moment dat, sînt capabile să pună bazele unui război, şi, cel mai important, trecerea timpului: după cum indică şi titlul, timpul este punctul central, în jurul căruia se construiesc cele nouă povestiri („Cercul“, „Pic, poc, plici“, „Nori“, „Cu morţii la masă“, „Între generali“, „Yo me enamoré del aire“, „Festival“, „Bucureştiul nu s-a schimbat deloc“, „Contratimp“). Antonio Tabucchi, Timpul îmbătrîneşte în pripă, Traducere din italiană de Liviu Ornea, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 208 p.

Toate cele nouă povestiri debutează abrupt şi lasă un final liber – fragmente de viaţă fără început şi final, învăluite în melancolie. Ceea ce uneşte povestirile lui Tabucchi este faptul că timpul şi meditaţia amară asupra trecerii acestuia se regăsesc în orice context, sub orice formă, în discuţii amicale sau în monologuri din care nu se întrezăreşte decît regretul că viaţa s-a risipit inutil, pierzîndu-se ceea ce era esenţial. Timpul îmbătrîneşte în pripă este un volum neaşteptat de... eliadesc: nu numai prin aceste incipituri abrupte, care deschid povestea către o meditaţie extrem de subtilă asupra timpului, ci şi prin modul în care Timpul şi Istoria devin două entităţi esenţiale. Capcana pe care o întinde timpul îl transformă pe om în prizonierul istoriei, dovadă sistemele totalitare – multe dintre personajele acestui volum au trecut prin ororile comunismului, dîndu-şi seama că se ajunge mult prea tîrziu la conştientizarea faptului că istoria nu doar că le-a răpit libertatea, dar i-a făcut să se sacrifice pentru o serie de principii care, după numai cîteva zeci de ani, devin de neînţeles pe