Câştigul mai bun i-a determinat pe locuitorii din zonele de graniţă cu Iugoslavia să plece la muncă în ţara vecină, mai ales în lunile de vară. Fenomenul a fost descris pe larg într-un reportaj din ziarul România liberă, realizat în satul Lovce din Voevodina. Aici se vorbea şi limba română, sătenii denumind localitatea şi Sânmihailul român.

În general, la muncă veneau oameni din satele şi oraşele de graniţă, care deţineau paşapoarte de mic trafic. Practica angajării românilor ca zilieri pe ogoarele din Iugoslavia data de câţiva ani, însă numărul lor crescuse simţitor după deschiderea graniţelor. În august 1990, la Lovce erau 50-100 de români la lucru, care stăteau de la câteva zile până la câteva luni. Proprietarii duceau lipsă de forţă de muncă autohtonă, întrucât sârbii din regiune plecaseră să muncească în Vest, câştigând mult mai bine decât dacă ar fi stat acasă să lucreze pământul.

În Iugoslavia, circa 80% din terenurile agricole aparţineau populaţiei, restul fiind integrate în gospodării colective. Proprietarii aveau tractoare şi alte utilaje pentru prelucrarea pământului, însă unele munci, cum ar fi prăşitul porumbului, trebuiau făcute cu sapa. Pentru această activitate "brută", Panta Ardelean, posesor a 17 hectare de teren arabil, avea "tocmiţi" 15 români. Cât timp erau angajaţii săi, le asigura cazarea şi masa, iar la finalul fiecărei zile de muncă - de dimineaţa până seara - le plătea 150 de dinari sau 20 de mărci, la alegere. Pentru nivelul economiei iugoslave, cei 150 de dinari însemnau cam 15 sticle de bere. În bani româneşti, ziua de muncă se ridica însă cam la salariul românesc pe-o săptămână.

Panta Ardelean era dintre sârbii care hotărâseră să rămână la pământ. Vecinii săi plecaseră de mult la muncă în Vest. Se întorceau din când în când în Lovce, pentru a-şi ridica case sau mici ateliere. Pentru forţă de muncă