Subiectele grave, împovărătoare, generatoare de dezbateri şi insomnii pentru oamenii din cultură au lăsat locul celor mai senine. Şi e şi normal: suntem în august, soarele arde puternic, oraşele se golesc, pe străzi, în instituţii sau grădini rămânând doar muritorii de rând. Briza mării îţi trece pe la urechi, foşnetul brazilor te mângâie repetat, Mediterana sau Atlanticul te răcoresc ca jacuzzi-ul personal. În imaginaţie, desigur. Aşadar, "Unde şi cum vă petreceţi vacanţa?" i-au întrebat două reviste pe scriitorii noştri. Am răspuns şi eu uneia dintre ele, dar pentru că nu am fost foarte mulţumit de întrebare, mi-am pus singur o alta: "Unde nu o să-mi petrec niciodată vacanţa?"

Şi-aşa am început eu să visez la multele locuri în care nu îmi voi petrece niciodată o vacanţă de scriitor. Primul care mi-a venit în cap a fost Tanzania (foto 1). Nici nu ştiu dacă ţara asta se mai cheamă aşa, dar pentru mine sună ca în poveştile copilăriei, cu colibe, maimuţe, o mulţime de banane şi nesfârşite aventuri.

Dar nu pentru asta am ales eu Tanzania ca prim loc unde nu o să ajung niciodată. Ci pentru fascinaţia cu care îl ascultam cu gura larg căscată (şi de mirare, dar şi pentru că eram la dentist) pe doctorul meu care îmi spunea "în concediu, mă duc în Tanzania pentru scufundări" şi, în locul transpiraţiei care altfel m-ar fi inundat numai ascultând nenorocita aia de freză, simţeam pe trup apele de cleştar ale Atlanticului. Nici nu ştiţi ce reconfortant e să stai pe scaunul dintr-un cabinet stomatologic, cu maxilarul anesteziat, şi în pauzele dintre două "clătiţi, scuipaţi" doctorul să vă povestească minunatele aventuri ale scufundărilor, ale pescuitului sau vânătorii subacvatice. Iar mie îmi sunau în cap versişoarele cântecelului pe care îl cântam şi eu, cu focul copilului care n-are pic de voce: "În Tanzania se zice/ Că trăia un trib ferice/ Iară şefu'acelui tri