Michel Tournier mărturiseşte undeva că se găsesc în romanele lui unele descrieri, portrete, scene care se datorează falsei memorii: le-a împrumutat din alte romane, fără să-şi dea seama.

Astfel de dovezi de falsă memorie există, probabil, la toţi scriitorii, chiar dacă mulţi le ignoră ei înşişi sau, pur şi simplu, nu le recunosc. Nu pot fi socotite plagiate. Mai întâi, pentru că nu sunt preluate conştient, aşadar cu intenţie. În al doilea rând, pentru că nu sunt reproduceri cuvânt cu cuvânt. În cele mai multe cazuri, e vorba de un aer comun, de repetarea unor imagini sau chiar a unor expresii, din cele încrustate adânc în subconştientul cultural al cititorilor de literatură. Înainte de a fi scriitori, toţi suntem cititori. Imaginaţia scriitorului constituie un rezervor profund şi nesistematic, adesea haotic, în care întâmplări reale, vise, amintiri, figuri din viaţă sunt transformate laolaltă cu reminiscenţe de lectură. Şi dacă există cu adevărat acel inconştient al speciei umane la care se referă Jung, nu văd de ce n-ar exista şi o imaginaţie colectivă şi istorică populată sau bântuită de situaţii şi de personaje paradigmatice. În biografia intelectuală a fiecăruia dintre noi, se pot ascunde un Hamlet, o Anna Karenina, un Jean Valjean, o Alice în ţara minunilor sau, de ce nu, o Berezina ori un Gulag. Dacă Tournier a mărturisit că e dator acestei imaginaţii, iar alţii nu, e, poate, şi pentru că face parte dintr-o generaţie care s-a format în spiritul intertextualităţii lui Genette. Astăzi nu mai e un secret că scriitorii îşi trec unii altora ştafeta, mai ales că o fac conştienţi de valoarea schimburilor şi împrumuturilor reciproce.

Când l-am descoperit cu decenii în urmă pe Márquez şi am fost uluit, ca atâţia alţii, de fantezia debordantă a romanului Un veac de singurătate, am avut într-o asemenea măsură impresia de noutate, încât nu