Traducătorul recompune o lume şi trăieşte o viaţă de împrumut cu fiecare carte pe care-o duce la bun sfârşit.

Dacă filmul experimental portughez se numeşte fado-masochism, după cum susţine Emmanuel Vincenot, viaţa de traducător în România de azi stă sub semnul maso-fachirismului. Cunosc puţine bresle mai dezavantajate în cele două decenii de tranziţie românească. Pe traducător îl recunoşti după faptul că nu i se acordă recunoaştere, spune o butadă. ­Într-adevăr, sunt rarisime cazurile când oamenii aceştia cu menire de cascador textual apar în faţă. De obicei, nimeni nu pierde timp sau neuroni încărcându-şi memoria cu nişte nume care stau aproape stingher pe pagina a treia a cărţilor. Anonimatul pare însăşi premisa lor de funcţionare. Traducătorul roboteşte nevăzut, îngăduindu-şi drept privilegii cafeaua în exces şi intimitatea unui text pe care-l citeşte înaintea publicului. Atât. Nu există încă o cartă a drepturilor pe care le are traducătorul, dar, în clipa în care ea va fi redactată, se va vedea că principalele lui hatâruri sunt dreptul de-a trăi neştiut, dreptul de-a fi subplătit drastic şi dreptul de a-şi suspenda speranţele.

Traducătorul recompune o lume şi trăieşte o viaţă de împrumut cu fiecare carte pe care-o duce la bun sfârşit. Faptul în sine nu merită emisiuni TV sau interviuri-spectacol. Indiferent cum îl cheamă, traducătorul nu satisface foamea de senzaţional, morbid şi inavuabil a publicului. Singura lui picanterie biografică - cu scuze pentru proasta folosire a termenului - e detenţia din cauze politice sub comunism. Poate tocmai de aceea cele mai savuroase lucruri care se pot spune despre meseria în chestiune încap în două definiţii. Prima face epocă de aproape trei decenii, de când a lansat-o Andrei Bantaş: „Traducătorul este amantul care intră pe geam în camera unei femei, o seduce şi-i face un copil care seamănă cu soţul". A doua,