La început, un cuvânt, „cluj" - tainic, „oprit" si primejdios, în cântecele mamei, sibianca („Clujule, măi Clujule...", „Lung e drumul Clujului..."), încărcat cu „somes" în poveştile tatei, maramuresanul.

Apoi vestea că ploaia „vine de la Cluj", aşadar, e un loc special din care pleacă marile ploi ale lumii. Ne-am întâlnit, eu şi oraşul, în 1965, când începeam o studenţie tot mai miraculoasă, constat, cu fiecare an care trece. Toate lucrurile mele din Agnita, târgul unei copilării prelungi, erau aici mai mari, mai multe, mai grele: bibliotecile, grădinile, spectacolele, mireasma teilor, întâlnirile cu oameni. Clujul se preschimba, încet, în locuire unică. Redacţiile revistelor şi Literele: din vremea studenţiei, dar şi din a celor zece ani la catedră, aduceau alte rădăcini. Apoi cimitirul în care, alături de părinţii mei, se înmulţesc prietenii. Şi toamnele cu lumina de miere sticloasă, şi înserările ca o strângere de inimă. Şi dealuri, dealuri de jur-împrejur. Le văd din balconul meu dinspre nord, dar şi din cel dinspre sud. Le văd când cobor spre oraş, în Cipariu. Sunt ale mele. Lungile plimbări cu Laura, fiica mea, împânzesc oraşul cu repere numai de noi ştiute.

De la o vreme, o urgenţă: să număr, să-mi amintesc, să reconstitui tot ce mă leagă de Cetate. S-au ivit alcătuiri succesive la împlinirea cărora i-am stârnit şi pe cei din jur: Clujul literar. 1800-2005; Cuvinte, marele almanah din 2006; O sută de ani de viaţă literară transilvană; Clujul din cuvinte se adăuga eseurilor mele Despre locuri şi locuire (2005). Locuirea cu stil, cea mai nouă dintre ele, numără încăperi, case, străzi, grădini prin care au trecut, lăsând urme, oameni de cultură păstraţi în memoria comunitară, înregistrează semne ale recunoştinţei postume: monumente, plăci comemorative, statui, şi, nu în cele din urmă, detalii legate de frumuseţea ignorată a locuril