Piesele lui Samuel Beckett tulbură şi încorsetează. Lupa este pusă pe om, pe sufletul, pe mintea şi pe trupul lui. Ca la o disecţie.
Te simţi dezgolit, fără apărare în faţa unei analize atente şi amănunţite. Nu poţi să ascunzi nimic. Omul vulnerabil, omul fără măşti, omul de zi cu zi este tema investigaţiilor acestui scriitor. Formele de dialog pot fi, la fel de bine uneori, structuri monologate. Ecouri, prelungiri ale gîndului, ale unei replici pe care nu aştepţi, de fapt, să ţi-o dea cineva. Ecoul se aude pe scenă, se fixează pe ultima consoană a numelor şi le ţine mai mult în trena aurei lor: Ham-m, Nag-g, Nel-l. Personajele sînt prizoniere ale unei iluzii, ale unui spaţiu, ale unor obsesii, ale neputinţelor fel de fel, ale ego-ului, ale prezentului sau ale trecutului, ale unor angoase.
Mai mult decît în „O,ce zile frumoase", în „Sfîrşit de partidă" personajele vorbesc despre proiecţii mentale, despre fapte care, poate, s-au întîmplat, cum, la fel de bine, poate nu s-au întîmplat. Aici, parcă, mai mult decît în orice alt text, singurătatea bîntuie şi nelinişteşte. Acţiune, non-acţiune. Dialog -scurt, incisiv, iritat -, evadări în monolog. Privirea către sine, către interior. Relaţia interior-exterior, la propriu şi la figurat, este axul central al piesei. Închişi ca într-un fel de hrubă, ca într-un demisol prost luminat, cu ferestre cocoţate şi deloc generoase, Hamm şi Clov îşi mănîncă viaţa şi timpul. Se devorează, încet, unul pe celălalt, aşa cum ei înşişi sînt înghiţiţi de timpul care trece. Manierele diferă, oarecum. Primul, orb, într-un cărucior, celălalt, tîrîndu-şi picioarele şi gîrboveala de colo, dincolo, ca un leu bătrîn, obosit, sătul de tot. Hărţuiala lor reciprocă e veche.
E dintotdeauna. E un mod de a fi. Şi, poate, de a nu se mai gîndi cu adevărat la propria viaţă, la ratare, la singurătate şi inadaptare.
