Că românii au nostalgia unui Tătuc care să le ia de pe umeri povara responsabilităţii (şi, implicit, a libertăţii) nu e chiar o noutate. Unul dintre motivele pentru care popularitatea lui Ion Iliescu şi a lui Traian Băsescu a fost atît de mare în ultimii douăzeci de ani este şi acela că imaginea lor a fost cea a unor conducători autoritari, populari/ populişti şi, nu în ultimul rînd, „de-ai noştri, din popor“. În fond, nici Ion Iliescu şi nici Traian Băsescu nu au oferit un alt profil prezidenţial decît cel consacrat de Ceauşescu. Ei ştiu, ei pot, ei au soluţii, ei sînt prezenţi pe şantiere, în cîmp, la sărbători populare şi la tăieri de panglici. Asta vrea poporul? Asta i s-a oferit în cele două decenii care s-au scurs de la căderea comunismului. Cu excepţia lui Emil Constantinescu – perceput ca un preşedinte slab şi pentru că, fiind altfel decît cei care l-au precedat, a respectat regulile jocului democratic –, poporul n-a prea avut termen de comparaţie. E drept că şi atunci cînd ar fi avut o altă opţiune a preferat să aleagă, din nou, un Tătuc. S-ar părea că aici, la „porţile Orientului“, politicienii civilizaţi (şi aşa destul de rari) nu sînt pe placul electoratului, nu sînt nici măcar pe placul unor intelectuali subţiri, mai sensibili la ingredientele macho şi la stilul autoritar(ist) decît la argumente, la idei sau la civilitatea discursului. Autoritarism macho, da, dar bine asezonat cu funcţii publice retribuite pe măsura devotamentului exhibat periodic! Cînd Titu Maiorescu a vorbit, în 1868, despre proliferarea formelor fără fond în lumea românească, nu şi-a imaginat, probabil, ce longevitate va avea fenomenul semnalat de el. Faptul că actualul Guvern rezistă încă, în pofida tuturor inepţiilor şi a gafelor unora dintre miniştrii-fanion ai Cabinetului, e cea mai bună dovadă că pentru majoritatea concetăţenilor noştri (nu doar pentru clasa politică) imag