Nimeni nu se duce la bişniţarul din colţ cu încredere. Te aştepţi să „te facă“, nu mai ai încredere nici în ochii tăi, d-apăi în mâinile lui. Dar când intri într-o bancă te relaxezi, te laşi în mâinile consilierei parfumate şi amabile, ce naiba! – doar eşti printre oameni serioşi. Abia la un an de la împrumut îţi dai seama ce mult contează pălăria, că Măria-i tot aia.
De câteva zile, o dezbatere interesantă se învârte în jurul puternicei metafore prezidenţiale: „Statul este un om foarte gras cocoţat în spatele unuia slab şi subţirel, care este economia“. Întrebarea este aceeaşi: „Este statul român prea mare sau prea mic?“ Răspunsurile date sunt însă cum nu se poate mai diferite şi camuflate de cele mai multe ori sub cifrele statisticilor serioase.
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, afiliat Academiei Române, a dat publicităţii, în urmă cu o lună, un studiu prin care se demonstrează, pe baza unor cifre statistice, că „România nu are un stat prea mare, raportat la mărimea economiei, ci, dimpotrivă, este statul cel mai mic din Europa“. Dincolo de existenţa unor concluzii politice nepotrivite în raportul unui Institut al Academiei Române, dar pasabile măcar prin prisma apropierii conducătorului studiului de preşedintele social-democrat al Senatului, Mircea Geoană, se ridică o problemă importantă despre care au vorbit şi moguli, şi preşedinţi, şi vedete TV nocturne. Este o bună parte a populaţiei României întreţinută de un stat mult prea puternic şi clientelar? Sau dimpotrivă?
Marea calitate a acestui studiu este că aduce, în sfârşit, dezbaterea în domeniul cifrelor exacte. Dar nu spre limpezire. Dacă statisticile celor de la Academie spun că România cheltuieşte pentru domeniul social proporţia cea mai mică din PIB faţă de celelalte ţări membre UE, cifrele Andreei Paul Vass, consilierul primului-ministru Emil Boc, spun altceva. Dacă ne raportăm la
