1940 : un an care a lăsat urme adânci în istoria şi în conştiinţa naţională a Franţei, ca şi a României. De câteva săptămâni bune, presa şi mass-media franceză rediscută capitularea.

Preşedintele Sarkozy s-a dus la Londra, cu ocazia aniversării primului apel al lui De Gaulle în numele Franţei libere. Întreg contenciosul capitulării şi al organizării rezistenţei a făcut obiectul unor studii şi cărţi. Una dintre aceste cărţi imaginează istoria Franţei în condiţiile în care mareşalul Pétain era arestat şi războiul cu Germania şi-ar fi urmat cursul. Au fost făcute publice noi mărturii. Veteranii, câţi mai trăiesc, s-au aflat în prima linie, ca şi cu 70 de ani în urmă, doar că nu a frontului, ci a memoriei. A fost evidentă intenţia de a se lămuri cât mai bine evenimentele din prima jumătate a anului 1940 şi de a fi găsită perspectiva corectă în care ele se cuvin abordate astăzi.

1940 a fost un an crucial şi pentru România : la 28 iunie, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost anexate de URSS, iar la 30 august prin Diktatul de la Viena, României i-a fost răpită o importantă parte din teritoriu (43.500 kmp), cu o populaţie de 2,6 milioane de locuitori. Cu exact 20 de ani în urmă, într-un articol intitulat la fel cu acela de faţă, făceam o dublă remarcă : pe de o parte, cele două evenimente aveau parte, în presă, mass-media sau în atenţia pe care le-o acordau proaspetele oficialităţi post-comuniste, de un tratament opus ; iar modul în care erau tratate provenea din cutuma comunistă.

În timpul regimului comunist, cele două evenimente nu erau comemorate. Ideea lui Ceauşescu a neamestecului în treburile altora, oprea oficialitatea (şi, implicit, presa) să se refere la împrejurări care i-ar fi putut irita, fie pe unguri, fie pe sovietici. Aşa că şi 28 iunie şi 30 august erau trecute sub tăcere, chiar şi în anii când comunismul românesc o apucase pe calea naţi